NOUA IPOCRIZIE MONDIALĂ

Dragi cititori, nu ştiu în ce măsură ne dăm seama că omenirea a ajuns la un moment de răscruce, care chiar poate decide ce se va întâmpla într-un viitor nu atât de îndepărtat cu aceasta.

Urmărind ce s-a întâmplat în cazul Ilie Năstase, dar ţinând cont şi de toate observaţiile mele personale, am conştientizat încă o dată că direcţia în care mergem îşi pierde tot mai mult din normalitate. Convenţiile pe care le acceptăm fără crâcnire, deşi bănuim că sunt impuse de un puternic for ocult, ce are tot interesul deocamdată să rămână în anonimat, au pur şi simplu darul de a ne tâmpi, treptat însă sigur.

Nu intenţionez deloc să îl scuz pe fostul mare jucător de tenis , a fost jenant prin ieşirile sale de la Fed Cup şi susţin demult că are un IQ redus şi că este grobian în comportament. Faptul de a fi interacţionat atât de des cu lumea bună, de a fi fost invitat în numeroase ocazii cu titlu de onoare la festivităţi alese, de a fi apărut alături de celebrităţi, nu a putut schimba natura sa de bază, cea a unui derbedeu pe care un imens talent  l-a ajutat să ajungă sus, povestea atâtor mari sportivi, mai cu seamă fotbalişti. Nu, deci, nu îl scuz, însă ultimul lucru de care l-aş putea acuza ar fi convingerile sale rasiste, mai ales că, spun gurile rele, ar fi pe jumătate ţigan.

Haideţi să clarificăm nişte aspecte. Conceptul de “politically correct” impus de americani a fost importat şi de Europa, deşi nu se declară sau recunoaşte oficial. A fost importat într-un mod lipsit de discernământ şi tinde să aducă cu sine consecinţe greu de închipuit. Conceptul cu pricina vizează şi aspectul lingvistic, în sensul că pur şi simplu anumite cuvinte sau asocieri de cuvinte au început să fie cotate cu un grad enorm de risc pentru cine le foloseşte.

Problemele se nasc mai ales referitor la ideea de culoare. Banalul cuvânt negru, văzut fie ca substantiv ori adjectiv,  rostit în ideea de a diferenţia o rasă umană între altele, a căpătat o greutate foarte mare, seamănă cu încărcătura unui exploziv de putere. Amintirea Americii sudiste pare a ne fi imputată tuturor, căci aici s-au folosit prima oară, bănuiesc, apelativele de negro sau nigger pentru africanii aduşi să lucreze pe plantaţii, care cel mai apropiat s-ar traduce prin “negrotei”.

Desigur, sclavagismul nu a însemnat niciodată ceva nobil pentru umanitate, dar este o parte din evoluţia sa, o parte pe care nu o putem contesta şi care, în felul său, a prilejuit apariţia următoarelor forme de organizare. Etapa neagră a sclavagismului este ceea ce încheie un întreg ciclu, mondial,  al comerţului cu sclavi, însă această etapă, fiind şi cea mai apropiată, a creat cele mai mari reverberaţii şi continuă să aibă, iată, un ecou şi un impact foarte mari.

Dintr-o altă perspectivă, dacă puterile Europei, Anglia şi Franţa mai ales, nu ar fi colonizat Africa şi dacă “satanicii” negustori ai Americii din secolele 18-19 nu ar fi văzut o “marfă”  în populaţiile Africii,  noi nu am fi ajuns la felul în care se prezintă societatea umană azi. Efectiv, dacă africanii ar fi fost lăsaţi, liberi, în legea lor, dacă nimeni nu ar fi fost interesat de potenţialul acestui continent, aproape sigur şi acum Africa ar fi un loc mai degrabă primitiv şi sălbatic, dominat de o orânduire tribală şi lipsit de orice cucerire a civilizaţiei sau tehnicii.

Nu mă interesează să dezbat asupra tuturor meandrelor colonizării şi sclavagismului rezultat ca urmare a acesteia, mă interesează deocamdată să subliniez acest aspect,  europenii şi americanii, prin politicile şi interesele lor au adus Africa, sau mai degrabă spiritul ei în restul lumii, de fapt au adus africanii.  Şi au adus şi indienii şi au adus şi pakistanezii şi au adus şi arabii şi…Ce n-au adus? Iată, există întotdeauna un revers al medaliei, când un imperiu dispare, toate populaţiile cucerite de acesta se revarsă către ţara care a creat fostul imperiu, către ţara-mamă a imperiului care nu mai este imperiu. Şi se revarsă nu pentru a dărui, ci pentru a primi ceva. Aceste populaţii cer să fie despăgubite pentru ceea ce li s-a întâmplat, vor să fie chiar privilegiate cumva,în compensaţie şi vor ca membrii lor să fie acceptaţi în calitate de cetăţeni ai ţării care i-a cucerit odată. În calitate de cetăţeni cu drepturi egale şi uneori chiar “mai egale” decât ale băştinaşilor.

Şi n-ar putea cere aşa ceva, dacă nu li s-ar promite aşa ceva, căci…lumea s-a transformat. Lumea a devenit “democratică,” o lume a “egalităţii şi echităţii” sociale, a “libertăţii” şi a “nediscriminării rasiale”. Oare aşa să fie? Eu aş numi-o mai degrabă o lume absurdă care, în această clipă, este încurcată de propria viziune. Voi dezbate imediat aspectul.

Bun, marile foste puteri colonizatoare plătesc tributul fostei lor lăcomii, însă ele sunt acum nişte simple ţări, ca să nu spun ţărişoare, au un teritoriu şi un potenţial limitat. Nu este deloc simplu să integrezi atâţia şi atâţia oameni, mai ales că…Aceşti oameni vin cu obiceiurile şi mentalităţile lor, cu totul altele, specifice. Aceşti oameni vin cu o întreagă cultură a lor, vin cu religia lor cu credinţa lor, iar tu, ca să te arăţi “democratic” le-ai promis o maximă toleranţă în raport cu acestea. Nu te-ai gândit că un asemenea amestec este greu de realizat, fiindcă foarte multe nu se potrivesc, inevitabil.

Tocmai trăim acel moment în care realizăm că nu există un echilibru real în actuala societate mondială, că trăim într-un compromis clar şi dureros, care devine tot mai greu de suportat. Nu poţi să iei atâtea etnii şi atâtea naţii, atâtea rase, atâtea principii şi atâtea puncte de vedere diferite, să le pui laolaltă şi să le amesteci ca şi cum ai amesteca nişte ingrediente pentru a crea o pastă, un aluat. Sunt foarte multe care nu se leagă. Sunt foarte multe care nu se leagă şi cei care conduc fostele mari imperii, acum biete, simple, ţări ştiu. Ştiu, îşi pun mâinile în cap, şi inventează alte şi alte soluţii de compromis, bazate pe legi, convenţii şi convenţionalisme din ce în ce mai ridicole.

La fel şi conducătorii celorlalte ţări ale Europei care, urmând exemplul destrămatelor imperii, şi-au deschis porţile către Africa, Asia, India etc, probabil obligate, într-un fel sau altul, de…”politica de aliniere mondială”. Totul s-a inversat, sunt mulţi ani de când trăim o adevărată “invazie” a fostelor colonii, colonizaţii au devenit colonizatori şi…am ajuns într-un impas.

Într-un impas este şi America foştilor traficanţi de sclavi. Deşi n-ar recunoaşte-o. Sudul a pierdut războiul, sclavia a fost abolită, iar lucrătorii de pe plantaţii s-au înmulţit într-un ritm ameţitor, numără acum zeci de milioane. Până foarte de curând, afro-americanii au avut şi un preşedinte dintre ai lor şi au ajuns chiar să deţină, parcă, mai multe drepturi decât alţii, în speţă decât populaţia majoritară, albii. Vedeţi, putem spune liniştiţi “albii”, dar devine foarte dificil să spunem “negrii”. Oare de ce? Oare de ce s-a inventat un asemenea termen, “afro-americanii?” America este o ţară a emigranţilor, nu există american fără rădăcini neamericane, oricât de îndepărtate, nu există american pur şi simplu şi cum ar fi să găsim termeni înlocuitori şi pentru alte rase sau etnii care îşi duc traiul aici? Asiaticilor le spunem asiatici şi nu se supără, de exemplu.

Oricum, America a votat, la ultimele alegeri, schimbarea.  Trump, cred că ştiţi, a fost votat de America albă sau de America albilor. Ceva nu mai ţine, ceva nu mai merge, ceva trebuie înlocuit. Chiar Trump a spus, într-un discurs electoral, că a sosit vremea să se termine cu această idee de “politically correct”. Probabil că lucrul a fost prea uşor trecut cu vederea şi prea puţin analizat. La ce s-o fi gândit preşedintele american când a afirmat aceasta, vom vedea. Deocamdată, măsurile lui s-au îndreptat împotriva anumitor ţări musulmane şi a Mexicului, în America nu poţi face paşi mari şi repezi în problema rasială. Dar a nu se înţelege că Trump ar fi rasist, oricum nu mai mai mult decât marele nostru fost jucător de tenis.  Nu, Trump vede exagerările la care s-a ajuns şi încearcă, probabil, să aducă înapoi bunul-simţ, un bun-simţ al  justei măsuri şi al autenticului aş spune eu. Veţi vedea la ce mă refer.

Revenim la punctul de pornire, subiectul Ilie Năstase şi la “lipsa de respect”   a acestuia când a întrebat, cu un aer mucalit, ce culoare va avea, oare, copilul Serenei Williams.  Întrebarea în sine pare a avea un răspuns implicit şi deci a ţine de gratuit, ştim ce naşte combinaţia dintre un alb şi….Nu îi putem spune negresă. Este, “cumplit, ireverenţios, este interzis, este de neacceptat politic.”

Dragi cititori, nu mai putem face nici măcar aluzie la culoarea cuiva care este altfel decât albă, în speţă opusul albului. În felul acesta înţelege societatea modernă să păstreze acel echilibru fragil şi de fapt fals al convieţuirii interrasiale şi interetnice, creând tabuuri lingvistice. Se încearcă ca prin interzicerea unor cuvinte, a unor asocieri de cuvinte şi în ultimă instanţă a unui limbaj să se controleze atitudinea şi chiar gândirea oamenilor. Ceea ce nu se poate sau nu ar trebui să se poată.

Caraghios, cât se poate de caraghios, dar şi periculos, cât se poate de periculos! Până şi sintagma “populaţie de culoare” ajunge să fie evitată de mass-media, care este atât de verificată, de puricată de diverse consilii, ce la rându-le se verifică între ele, aidoma şi cuvântul evreu, înlocuit, aproape în totalitate, cu cel de israelian. Ori, este iarăşi caraghios, căci nu numai în Israel trăiesc evrei, ci în întreaga lume, mai cu seamă în America, iarăşi. Sunt de acord să nu se folosească termenul de “jidan,” un peiorativ jignitor, care nu este folosit altfel decât pentru a jigni, atunci când este folosit, indiferent de către cine, dar evreu este cuvântul normal pentru orice urmaş al lui Moise.

Se întâmplă lucruri grave într-o lume care doar se declară liberă. Păi când nu te poţi exprima liber, când trebuie să te gândeşti la orice posibilă consecinţă a unei expresii, fie ea şi folosită într-un context neutru sau nevinovat, nu trăieşti în libertate. Cenzura, dragi prieteni, este în floare, suntem tot timpul urmăriţi, de la distanţă, chiar dacă nu vrem să acceptăm că aşa este, pe internet şi oriunde, iar democraţia se şubrezeşte tot mai tare, cu fiecare nouă condiţionare care apare. De fapt, la cât suntem de controlaţi, nu cred că se mai poate vorbi despre o democraţie propriu-zisă, dacă s-a putut vreodată.

Noi, în România, am simţit mereu nevoia să exprimăm cât mai mult din ceea ce simţim, şi în felul nostru special, uneori şi printr-un umor cu accente cinice. Asta suntem şi nu din acest punct de vedere consider eu că ar trebui să ne schimbăm. Atunci când presupui că în spatele folosirii unui cuvânt s-ar ascunde un înţeles şi numai unul, sau când te forţezi să consideri astfel, pentru a simplifica ceea ce îţi revine ţie de făcut ca persoană sau instituţie pusă şi abilitată să pedepsească, intri în conflict cu firescul, intri în conflict chiar cu viaţa în sine, care nu este niciodată liniară, care este întotdeauna contradictorie. La fel şi cu oamenii, nu îi poţi transforma în roboţi doar pentru a respecta un sistem ce urmăreşte tot mai mult să elimine nuanţele şi să nu aibă parte de gândiri îndrăzneţe, “destabilizatoare”. Niciodată nu vom fi toţi la fel şi nimeni nu are voie să ne ceară aşa ceva.

Dacă eu, ca român, de exemplu, folosesc cuvântul “negru” gândindu-mă la cineva, dacă arăt poate cu mâna către un bărbat şi spun “negrul ăla,” nu sunt automat rasist. Probabil că pur şi simplu aşa mi-a venit, face parte din modul meu de raportare exprimat lingvistic, aşa mi s-a transmis pe linie genetică. De ce aş schimba asta când eu nu mă simt vinovat, când ştiu că nu se ascunde nimic rău , urât sau duplicitar în spatele cuvintelor mele?

Noi, românii, nu suntem foşti negustori de sclavi, noi nu am trăit în America, aşadar nu putem fi bănuiţi de dispreţul faţă de populaţia neagră a acelei părţi a Americii ce a trăit de pe urma ei, chit că acest dispreţ este astăzi mascat pe cât se poate. Avem o cu totul altă legătură cu oamenii negri, am interferat foarte puţin cu ei, iar azi, dacă o facem, nu o facem pe teritoriul României, deci încă nu suntem prea familiarizaţi cu fiii şi fiicele Africii, nu în măsura în care sunt alţii. Dar iată că suntem taxaţi cu atâta asprime chiar şi când facem mai puţin decât o  aluzie.

Cine s-a revoltat, în numele nostru, atunci când am fost numiţi, chiar şi la înalt nivel, oficial, ţigani? Nimeni, am lăsat lucrurile aşa, am înghiţit în sec. Şi noi suntem numiţi intoleranţi? Ce glumă! Suntem prea toleranţi.

Conceptul de autenticitate pe care vreau să-l readuc în discuţie implică şi putinţa de a spune cu cuvintele tale ceea ce ai de spus, fără frică, fără suspiciune. Iar cine intentează cuiva proces de intenţie pentru discursul persoanei în cauză este dator să se intereseze în legătură cu tot ceea ce defineşte persoana. Prin aceleaşi cuvinte, fiecare poate căuta sa transmită altceva, nu este niciodată la fel, un discurs ar trebui mereu raportat la contextul în care se produce, la mediul din care provine cineva, la cultura de care dispune şi la multe altele. Însă când se va întâmpla aşa ceva?

Condamnăm cu uşurinţă, fiindcă lăsăm cu prea mare uşurinţă ura să se impună în faţa iubirii, condamnăm din principiu, în loc să creăm condiţii pentru un dialog real între…toţi. Dacă lumea se transformă, oricum, într-un Babel, precum cel britanic de exemplu, dacă oricum trăim atâta africanizare şi arabizare în Europa, dacă oricum ni se pare normal să vedem peste tot chinezi, de ce să nu vorbim, despre orice, între noi? Cu curiozitate, cu deschidere, cu interes, cu prietenie. Dar amplu, elaborat, organizat şi constant.

Asistăm la crearea, manifestarea şi mai ales încurajarea unei ipocrizii fără egal. Ţine de însăşi natura umană să îţi placă mai mult un gen , un grup sau o categorie de oameni decât altele, să ai simpatii şi antipatii, să simţi atracţie sau repulsie când vezi anumite figuri, expresii, trăsături, dar şi vestimentaţii, machiaje, moduri de exprimare socială ori culturală. În clipa prezentă există coduri de lege care, deşi nu ne obligă, făţiş, să ne placă orice segment rasial, ne interzic să ne declarăm public opiniile ce, chipurile, ating demnitatea unui asemenea segment sau a unei comunităţi. Ca să respectăm adevărul, nu ni se interzice, propriu-zis, aşa ceva, dar o declaraţie publică prin care cineva critică, mai mult sau mai puţin, o atitudine ori un comportament al unui mediu rasial, se expune unor pedepse greu de închipuit. Asta sună cam aşa, gândiţi liber, dar ţineţi pentru voi ceea ce gândiţi atunci când nu gândiţi precum….Precum cine? Precum noi, formatorii, de opinie, precum noi, sistemul. Păi dacă a gândi liber înseamnă doar a gândi aşa cum “se cere,” de ce mai vorbim de libertate? Este o libertate dirijată, o libertate cu o formă prestabilită.

Şi iată că nici măcar nu trebuie să exprimi o opinie, ca atare, o teză, este suficient să faci o aluzie, o remarcă sau să îţi scape un cuvânt ce nu este bine văzut, ce nu este bine “cotat”. Pentru simplul fapt că a pomenit despre “culoare,” Ilie Năstase a devenit acum un fel de proscris în lumea tenisului, iată, de exemplu, că nu mai are dreptul să intre în arenele de la Roland Garros. Omul, în pofida dezvoltării intelectuale şi a caracterului său, este totuşi un monument în domeniu. Mi se pare inadmisibil, mi se pare că am ajuns într-un punct grav!

Dacă eu sunt alb, evident că dacă văd pe cineva care nu îmi seamănă, care are o piele altfel decât albă, nu îi voi spune “albule.” Mi-ar plăcea să înţelegem un lucru, atât “alb” cât şi “negru” sunt doar nişte simple cuvinte până la urmă, iar cuvintele sunt nişte simboluri ale comunicării, atât. Dacă vrem, putem inventa oricând un alt alfabet şi să numim altfel aceeaşi realitate.  Este un proces laborios însă şi ar implica prea mulţi factori, nu ne permitem. Atunci, haideţi să schimbăm perspectiva, o problemă nu am am eu, sau doar eu, neapărat, atunci când folosesc cuvântul negru când mă refer la o persoană, sau negrii când desemnez un întreg grup. O problemă are şi cel care se simte lezat când îl desemnez prin acest cuvânt, o problemă au toţi cei pe care îi deranjează că le spun aşa.

Repet, nimeni nu poate şti dacă, nimeni nu poate hotărî că eu îi spun unui negru “negrule” cu dispreţ, poate că îi spun aşa cu simpatie, poate că îi  spun chiar cu invidie. Când văd, într-o ţară a acestei lumi, un om de culoare, nu mă voi gândi instantaneu că este “afro-american,” căci există, evident, şi altfel de africani, nu din America,  nu îmi voi spune însă nici că este un “simplu” african. Să fim cinstiţi, iubiţi români, ar fi foarte greu ca noi să începem să gândim aşa, însă vă asigur că şi altora le-ar fi.

Ipocrizia spre care suntem îndreptaţi de legi ridicole naşte frustrări enorme, frustrări nemărturisite, ale căror roade se vor vedea într-un viitor apropiat. Este ca atunci când tu simţi nevoia să înjuri pe cineva, dar eşti obligat să îl lauzi, ca să îţi păstrezi să spunem serviciul sau nişte privilegii. Suferi în sinea ta, iar tot ceea refulezi am învăţat că se răzbună.

Nu îndemn pe nimeni la aşa-zisul rasism, îndemn însă pe oricine la conştiinţa rasială. Nu avem cum să nu vorbim despre rase, când observăm, constatăm că rasele implică diferenţe. Oricât am vrea să fim sau să părem la fel, nu se poate, şi dacă vrem să aflăm ce ne poate apropia, trebuie să ştim întâi ce ne deosebeşte. Şi nu este deloc inutil, ci cât se poate de necesar să ne întâlnim şi să discutăm, să facem jocuri de rol, în cadre organizate de profesionişti. Dacă eu, ca alb, aş fi negru, ce aş schimba la mine? Dacă eu ca negru, aş fi alb, ce aş schimba la mine? Lucrurile se pot rezolva cu umor, dar ca să îţi pui umorul la lucru, este nevoie să dai înainte dovadă de sinceritate şi să admiţi existenţa şi importanţa acestor deosebiri. Dezbaterile publice pe teme rasiale sunt o necesitate evident.

Am mai dezbătut acest subiect, de ce, în America, după cum ne arată filmele, negrii se pot adresa unii altora prin “nigger” sau “negro boy,” dar se simt ofensaţi când un alb le vorbeşte aşa? De ce aceiaşi negri se simt îndreptăţiţi să folosească o expresie precum “white trash” (gunoi alb) în raport cu albii şi de ce nu acceptă şi reversul medaliei? Altfel, de ce producătorii americani susţin şi promovează o asemenea viziune şi atitudine, care sunt motivaţiile din spate? Oare nimeni nu se gândeşte că rasismul negru poate fi la fel de puternic precum rasismul alb? Chiar este în unele cazuri. La fel de suspect, aproape în toate filmele negrii sunt eroii pozitivi, băieţii şi fetele bune ce apar ca de nicăieri pentru a aduce “lumină” şi a reinstala dreptatea. Acest lucru nu este politically correct, nu poţi corecta, prin false imagini idilice, prin filme, ceea ce se întâmplă în realitate, adică exact opusul, când ştim că majoritatea infractorilor provin din comunitatea neagră în America.

Ipocrizia este la apogeu, dragi prieteni, căci noi, restul, importăm, cu iresponsabilitate şi papagaliceşte modelul anglo-american, fără să ne dăm seama ce ni se potriveşte şi ce nu, fapt care lasă să se întrevadă consecinţe greu de anticipat. Acest model însă se clatină chiar şi acolo unde a fost creat, America şi Marea Britanie (de fapt mica), dar şi Franţa şi Germania trec prin convulsii puternice. Se dă vina pe o religie şi pe nişte convingeri religioase, dar foarte mulţi ştiu că de vină sunt comunităţile care cultivă această religie şi aceste convingeri religioase şi că până când aceste comunităţi nu vor fi admonestate oficial, nu  se va întâmpla nimic bun. Dimpotrivă, va fi mereu mai rău, căci lumea islamică a înţeles slăbiciunea Occidentului şi a modelului occidental, exploatează la maximum şi după cum vrea toleranţa acestuia căci observă greşelile sale de reacţie, dacă nu cumva chiar lipsa sa reacţie. Vă garantez că încă nu am văzut nimic şi că şocurile de proporţii abia urmează! Oare măcar atunci vom lua măsuri în consecinţă?

Îmi şi vine să râd când folosesc termenul de englezi sau de francezi, căci ultimele vizite la Londra şi la Paris mi-au arătat extrem de mulţi englezi şi francezi tuciurii sau măslinii. neaducând deloc cu saxonii sau galii, neavând nimic dintr-un Shakespeare sau Voltaire, Sunt oare rasist pentru că spun aşa ceva? Ar fi mai potrivit oare să zic englezi şi francezi coloraţi? Nu, oricum se va spune că , o, Doamne, comit un abuz, ce ne mai place în ultima vreme acest cuvânt!

Dar, oameni buni, o culoare în sine nu înseamnă nimic, căci există la fel de bine ticăloşi albi şi ticăloşi negri, după cum există genii albe şi genii negre. O culoare nu înseamnă nimic în sine, însă o rasă, care poate numai întâmplător se asociază  cu o culoare, înseamnă. Înseamnă şi bune şi rele, înseamnă un set de caracteristici, şi nu avem cum şi nici voie să le ignorăm sau minimalizăm. Ne lovim de ele, vrem nu vrem. A spune, repet, că nu există deosebiri între noi este o inepţie şi a cultiva o viziune care ignoră aceste deosebiri înseamnă, cumva, a ne propune să fim orbi. Şi nu suntem, nu  avem cum şi nici nu trebuie. Conglomeratele rasiale nu pot fi nivelate şi uniformizate aşa cum ai nivela o plajă sau un camp, ne purtăm ca nişte copii şi s-ar putea ca acest joc, copilăresc, al băgării tuturor în acelaşi borcan să ne coste imens şi să se transforme în ceva foarte periculos.

Un francez alb, neaoş, nu va fi niciodată acelaşi lucru cu un francez negru, de provenienţă africană, un englez neaoş, alb, nu va fi niciodată acelaşi lucru cu un englez de provenienţă asiatică. Este amuzant când vezi că oricare ar fi culoarea cuiva, se recomandă în primul rând prin cetăţenie,nu prin etnie. Germanul Hassan, olandezul Adedagbo, italianul Yousouff.

Sub nici o formă nu ar trebui să ne ruşinăm de originile noastre, iar a discuta despre ceea ne defineşte prin prisma lor ar fi lucrul cel mai util cu putinţă. Dialogul multicultural lipsit de prejudecăţi, dialogul sincer este ceva ce se impune tot mai stringent. Mi-ar plăcea să văd grupuri de albi şi grupuri de negri întâlnindu-se şi spunându-şi, direct, cu francheţe, asta ne place la voi, asta nu ne place. Oare nu aţi putea schimba, prin  efort, acest aspect, oare ce vă costă? Schimbaţi voi asta, schimbăm şi noi asta, încercăm măcar.  Mi-ar plăcea şi mai mult asemenea dialoguri între albi şi arabi.

Aspectul religios este de o maximă importanţă într-un asemenea dialog, mai ales astăzi, când crima se bazează tot mai mult pe religie, mai cu seamă pe înţelegerea ei. Comunităţile islamice din Europa ar trebui să facă paşi mai clari în a se delimita de ideologia din care se revendică atacurile teroriste, însă nu o fac, ceea ce păstrează suspiciunea în dreptul lor. Atâta vreme cât există o asemenea suspiciune, culoarea şi înfăţişarea vor fi doar indiciul exterior, forma, învelişul ce trimite către rasa considerată sursa de coagulare şi de propagare a unei gândiri bolnave. Dacă suspiciunea în cauză n-are exista, o spun încă o dată, culoarea n-ar conta. Culoarea este doar haina, uniforma ce permite delimitarea unui mare grup omenesc, este precum costumaţia unei echipe sportive, culoarea nu înseamnă defect, după cum nu înseamnă calitate, culoarea nu este o vină şi nu este nici un merit.  Trăsăturile, principiile, pericolele, realizările , binefacerile sau neajunsurile,  lucrurile, în general,  cu care o asociem sunt ceea ce contează însă şi ceea ce ne determină să vorbim, într-un fel sau altul, despre aceasta.

Indulgenţa cu care trecem cu vederea carenţe ale unor rase, etnii sau grupuri comunitare nu este de folos nimănui, cum nu este nici lipsa de transparenţă în a reflecta care este mentalitatea de bază ale acestora şi ce se întâmplă, la nivel profund, înăuntrul lor. Ni se cere să ne comportăm într-un anume fel, să tăcem, să acceptăm fără să comentăm, însă nu ni se explică mai nimic. Ni se ordonă să-l dezaprobăm, ni se spune că rasismul este un lucru greşit, dar nu discutăm, deschis, la nivel mondial, despre rase sau despre ceea ce face posibile anumite percepţii în legătură cu ele şi ceea ce le-ar putea corecta.

Fii aşa, nu trebuie să ştii de ce, auzim, fii aşa ca să nu se întâmple nişte lucruri. Eu însă zic că tocmai de aceea se vor întâmpla, fiindcă mulţi oameni, fără a fi propriu-zis rasişti, nutresc în sinea lor anumite nemulţumiri vizavi de o respectivă rasă ori etnie, iar faptul că nu le pot exprima, decât pe ascuns, decât pe la colţuri, accentuează aceste nemulţumiri, le face să crească şi creează contextul propice pentru un conflict de proporţii, pentru războaie civile devastatoare.

Tot ce ţii în tine, obligat, constrâns explodează la un moment dat. Faptul că occidentalii par deja deja dresaţi, nişte yes men fără opinii personale, nişte căţeluşi ascultători care nu se bucură decât să mănânce bine este extrem de înşelător. Problema rasială nu este nici pe departe rezolvată, iar interdicţiile de ordin lingvistic, tabuurile de exprimare nu reprezintă decât o soluţie artificială şi hilară în acest sens. Cum să condamni cuvântul culoare sau ciocolatiu sau tuciuriu sau negricios? Sunt nişte cuvinte şi există independent de oricine le foloseşte. Până la urmă “ciocolatiu” de exemplu poate fi un compliment atunci când întâlneşti o frumuseţe metisă sau pur şi simplu un ten foarte închis şi foarte interesant totodată, după cum “albicios” sau “albinos” poate descrie o înfăţişare deloc plăcută a cuiva.

Totul este deci cât se poate de relativ şi depinde de perspectiva îmbrăţişată, totul este cât se poate de discutabil şi nu avem dreptul să credem, aşa cum ni se impune, că există un singur mod corect de a vedea lucrurile, unul absolut valabil pe care l-am descoperit deja. În orice caz, libertatea este doar un ideal, nicidecum o realitate şi nici nu trebuie să ne gândim că, la felul în care se arată societatea umană, o vom dobândi vreodată la nivel colectiv. Ea nu va însemna decât realizarea individuală şi interioară a celor suficient de curajoşi încât să fie sinceri cu ei înşişi indiferent de ceea ce li se întâmplă sau de locul şi timpul în care trăiesc.

Sper ca voi să fi înţeles exact ce trebuie înţeles din articolul meu. Noua ipocrizie mondială este mai mult decât evidentă şi este făcută să funcţioneze de ordinele clare ale unei entităţi obscure şi foarte puternice care dirijează toate lucrurile. Oamenii trebuie să se mulţumească cu puţin şi să nu îşi pună probleme, să gândească şi mai puţin, asta se vrea şi asta se reuşeşte. Pune-I pe toţi laolaltă, oferă-le bucurii ieftine, accesibile, fă-i să creadă că asta este bunăstarea maximă la care pot spera şi elimină-I sau marginalizează-I pe toţi cei care ne pun la îndoială politica. În ceea ce mă priveşte, un singur lucru mă îngrijorează că bătrâna şi minunata Europă, aşa cum o ştim, s-ar putea să dispară. Nu este vorba de a fi rasist, căci voi afirma mereu cu convingere că nu sunt, însă, după cum văd eu lucrurile, metisarea populaţiei de pe bătrânul continent va însemna şi sfârşitul a ceea ce a însemnat acesta. Să fim sinceri, toate valorile care au impus-o şi consacrat-o în lume sunt legate de rasa albă sau caucaziană, în orice domeniu, iar dacă această rasă dispare chiar şi realizările sale de până acum îşi vor pierde din importanţă şi vor fi, într-un târziu, negate în totalitate. Până acum nici o altă rasă nu s-a arătat aducătoare de progres real în lume, n-aş putea spune de ce şi probabil că nici n-aş vrea, orice realizare a altei rase doar a copiat cel mult realizările acesteia. Albii Europei, dar şi cei ai Americii sunt pe cale de dispariţie, după cum pe cale de dispariţie sunt, logic, şi multe naţii cărora albii le-au dat naştere de-a lungul istoriei. Nu ştiu dacă albii vor înţelege ce se întâmplă, se vor trezi şi vor lupta pentru a-şi păstra identitatea, poate că da, poate că nu. Nimeni nu are voie să extermine pe nimeni, nici albii pe toţi cei care nu sunt albi, dar nici  aceştia pe albi, iar amestecul este, indirect, o cale de exterminare. Planeta Maimuţelor este  un film cu foarte mult tâlc, vă recomand să îl urmăriţi şi să reflectaţi asupra multiplelor înţelesuri ce se degajă din el.  Vom vedea ce se  întâmplă, până atunci încercaţi să fiţi liberi, atât cât puteţi, nimeni nu are dreptul să vă impună nimic, deci nici ce concepte sau cuvinte să folosiţi sau nu. Haideţi să combatem, împreună, ipocrizia mondială, jocul de interese al celor care s-au obişnuit să ne conducă, din umbră, cu prea multă uşurinţă.