AUTODESCALIFICAREA BISERICII

Prin specificul gândirii noastre, dominată de o anume religiozitate, noi românii ne-am obișnuit să ne punem încrederea în biserică. În aceste zile însă, atât de cumplite și de presărate cu amărăciune și incertitudine vedem însă că biserica are o atitudine mai degrabă ezitantă și neaducătoare de încredere.

Astfel, se cuvine să ne întrebăm ce înseamnă această biserică și care ar trebui să fie de fapt, atitudinea reprezentanților ei?Dacă vom întreba preoțimea, în general ni se va răspunde că biserica înseamnă două lucruri, pe de-o parte o instituție a statului, iar pe de alta comunitatea credincioșilor, asta la o primă vedere și ca să simplificăm.

Ce face biserica, de fapt, ca instituție? Propovăduiește sau întreține un cult religios, bazat pe anumite dogme și pe anumite ritualuri. Statul îi alocă fonduri importante, deține multe terenuri și așa-zise lăcașuri în care își manifestă activitatea. Datinile locului au făcut ca biserica să fie instanța la care românii apelează pentru a-și boteza copiii, a se cununa și a-și înmormânta morții.

Vorbim aici despre un aspect mai degrabă formal, care s-a transformat într-un fel de automatism sau obligație pentru cei mai mulți dintre membrii cultului ortodox, însă sunt destule suflete de român care chiar cred, atunci când merg să se închine în clădirile bisericilor sau mânăstirilor, că aici se apropie mai mult de Dumnezeu și că slujitorii altarului au ceva oarecum sfânt în alcătuirea lor sufletească. Vin aici să se roage și să ceară povățuire, dar de regulă obțin mult mai puțin decât speră.

Preoții s-au transformat, în marea lor majoritate, în niște simpli slujbași care oficiază ceea ce pentru ei înseamnă doar o muncă de rutină ca oricare alta. Este un loc călduț, în societate, cel de preot, aduce destui bani și siguranță. Preoții au familii, au case și, destui, au chiar afaceri, inclusiv sau mai ales capul bisericii, Daniel. Deci, spun ce au de spus, țin diverse slujbe, oferă așa-zise binecuvântări, își pun mâinile peste capetele celor care îi venerează sau le întind la sărutat și cam atât, după care își văd de preocupările lor, unii dovedind fățărnicia cruntă a unora cărora de fapt nici nu le pasă, de fapt, dacă există un Dumnezeu sau nu, atâta vreme cât au parte de îndestulare.

Dar, dacă ar fi să-i cerți pentru indolența și indiferența lor tot mai evidentă, pentru fețele plictisite pe care le arată și sfaturile mai mereu generale și aceleași, nepersonalizate, pe care le oferă, în general cu aceleași cuvinte și pe grabă enoriașilor și ai intra în polemică cu ei, ți-ar spune că biserica înseamnă toți cei care cred în Hristos și că ei, desigur, Îl servesc și reprezintă, aici pe Pământ, pe Hristos, ceea ce le conferă chiar dreptul de a ierta așa-numitele păcate sau de a da canoane de pedepsire.

Este un mod perfect de a se apăra și de a-și proteja poziția. “Dați Cezarului ce este al Cezarului și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu,” a spus Iisus și ceea ce observăm în ultima vreme este că preoțimea practic s-a concentrat pe a da doar Cezarului, adică autorităților, din nefericire. Aceste vremuri pandemice scot din nou la rampă o meteahnă veche a bisericii ortodoxe, și anume lașitatea, care susține o alta, și anume duplicitatea acesteia.

Trăim clipe ale suferinței, ale durerii, iar speranțele românilor se îndreaptă mai ales spre biserică. De aici ar vrea ei să primească curajul ce le lipsește pentru a înfrunta și anula niște restricții pe care guvernanții le fac tot mai aspre. Românii ar vrea să vadă în preoți nu niște oameni aserviți și ei regimului, ci unii care să iasă în față și să spună că lor nu le este teamă și că nu ascultă decât de Hristos și respectă întru totul îndemnurile, ca să nu spun poruncile Acestuia.

Să ne amintim cuvintele Mântuitorului: “Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine însuși, să își ia crucea și să mă urmeze. Căci oricine va vrea să își scape viața, o va pierde; dar oricine își va pierde viața din pricina Mea și din pricina Evangheliei o va mântui. Și ce folosește unui om să câștige toată lumea, dacă își pierde sufletul? Sau ce va da un om în schimb pentru sufletul său? Pentru că de oricine se va rușina de Mine și de cuvintele Mele în acest neam preacurvar și păcătos, Se va rușina și Fiul omului când, când va veni în slava Tatălui împreună cu sfinții îngeri.” Marcu, 8. 34-38.

Ce lepădare de sine vedem din partea preoților, sau ce curaj? Există mici excepții, dar și acestea sunt umbrite de îndoială și de echivoc. Acest Teodosie al Constanței de pildă, ca să împace și capra și varza sau ca să nu se expună prea mult, la ce s-a gândit? Să dea în judecată statul. Apoi, s-a hotărât să-i invite la pelerinajul de la Peștera Sfântului Andrei pe președinte și pe primul-ministru. Dar de ce are nevoie de aprobare de la stat cineva care Îl slujește, aparent direct, pe Mântuitor? Umilință și slugărnicie, viclenie, frică în ultimă instanță.

Se tot vorbește despre lanțurile de jandarmi pregătite să-i oprească, eventual cu forța, pe mulții credincioși ce ar urma să vină împreună cu Teodosie în minunatul loc ce l-a găzduit pe creștinătorul României. Păi aș vrea să văd dacă acești jandarmi ar avea curajul să-l lovească eventual și pe Arhiepiscopul Tomisului, dimpreună cu preoții din jurul său? Sau dacă au chiar tupeul să-l urce într-o dubă și să-l aresteze? Oare capii bisericii nu realizează ce ar stârni așa ceva în rândul românilor?

Din perspectiva mea, o asemenea posibilitate s-ar putea transforma în ceva chiar providențial și ar însemna ceva fără egal pentru toți cei care așteaptă un îndemn special ca să-și lepede înfrânările, încorsetările sau limitele pe care și le impugn singuri.

Și totuși Teodosie, dar și alții, negociază, ținând capul plecat și adoptând o voce mieroasă, cu statul. Se pot numi acești preoți urmașii apostolilor? S-ar fi temut vreodată apostolii în fața violenței sau chiar a morții, ar fi acceptat să poarte măști, adică să-și acopere chipul dat lor de Dumnezeu în această lume? Niciodată. Și n-ar fi făcut-o nici primii și adevărații creștini, cei care luau ad litteram cuvintele Domnului, așa cum ar trebui să facem fiecare dintre noi.

Când credința ta este adevărată sută la sută, când nu ai nici cea mai mică îndoială că ești întărit în tot ce faci de Fiul lui Dumnezeu, cum să te slugărnicești în fața unor indivizi care nici măcar nu știu pe ce lume sunt și ale căror măsuri, așa-zis medicale, nu dau, de fapt nici un rezultat? Da, este ca și cum preoții chiar s-ar rușina de Iisus Hristos sau I-ar întoarce spatele. Mai mult, majoritatea poartă măști și se tem, la fel ca toți ceilalți oameni. Păi cum să vedem un exemplu în preoți și de unde să primim putere?

Să îi mai numim conducătorii spirituali ai poporului?Cu greu cred că o mai putem face. Să ne amintim că preoțimea, ortodoxă, română L-a mai trădat pe Iisus Hristos și anume în vremea comunismului, când foarte multe dintre înaltele fețe bisericești ale momentului au cooperat cu Securitatea și au folosit chiar taina spovedaniei, considerată sfântă, pentru a divulga date despre cei care li se confesau. Așa cum nu s-a făcut procesul comunismului însă, nu s-a făcut nici procesul bisericii, unul atât de necesar.

Dar dacă preoții, biserica, Îl trădează iar pe Domnul, dar și așteptările noastre, haideți să Îl cinstim noi așa cum se cuvine, haideți să Îi arătăm că noi credem din toată inima că El este Calea, Adevărul și Viața și să ieșim pe stradă, dar nu distanțați, ci unul lângă altul, ca niște frați întru credință.

Căci “Cine iubește pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine și cine iubește pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine. Cine nu-și ia crucea lui și nu vine după Mine nu este vrednic de Mine. Cine își va păstra viața, o va pierde; și cine își va pierde viața pentru Mine, o va câștiga.” Aflăm, mai departe, din Matei 10. 37-39.

Deci, oare cum nu ne rușinăm de frica avută în fața unui așa-zis virus despre care au început, tot mai mult, să ni se ofere informații false și care seamănă atât de mult cu o gripă? Oare nu știm că fiecare om are o soartă și că nici o mască nu îl poate feri de aceasta? Suntem nedemni și dovedim o maximă necredință.

Dragii mei, murim oricum, murim garantat, haideți să facem un lanț uman al iubirii și să mărșăluim pe străzi, cântând numele Domnului și zâmbind. Haideți să o facem nu sub mască, ci văzându-ne unul altuia chipul. Biserica, preoțimea se autodescalifică din nou și dovedește că, de fapt, nu Îl slujește pe Iisus Hristos, ci propriile interese lumești, umbriță, mental și spiritual, de propria frică, dar și de compromisurile cu statul pe care le acceptă, practic, dintotdeauna, în virtutea privilegiilor de care aceste compromisuri îî îngăduie să beneficieze. ..

Acest moment covidic, ca să îl numesc așa, poate fi unul esențial. Este chiar momentul în care fiecare trebuie să își ia crucea și s-o poarte la vedere. Am putea face chiar un cortegiu al crucilor și….Să fim gata să fim agresați, fizic, eventual, arestați. De cine să ne temem, atunci când îl simțim cu noi pe Domnul? Forța noastră, a românilor, nu poate fi și n-a fost vreodată alta decât credința.

Nu ne vom bate, ci vom întoarce obrazul și vom zâmbi. Și jandarmii, polițiștii sunt oameni și în cele din urmă vor ceda, și ei sunt creștini și sunt sigur că se tem mai mult decât noi. Vor realiza că așa-zisa aplicare a legii prin care își câștigă pâinea, eventual și prin violență, este tot deșertăciune până la urmă, la fel ca și legea unui stat în sine, hotărâtă de minți omenești și implicit subiective și părtinitoare.

Să fie vorbe în vânt cuvintele Mântuitorului? Nu se poate, garantat nimeni nu se va îmbolnăvi dacă o întreagă mulțime se roagă, dimpreună, în numele Lui. Cât o să suportăm batjocura și umilința la care suntem supuși, chiar așteptăm ca efectiv foamea, și nu altceva, să ne dea un curaj care nu ar mai fi al credinței, ci al disperării?

Aș vrea să înțelegeți, această jale, această mohorâre se poate transforma în ceva sublim dacă Îl luăm ca reper pe Hristos și ne dezlipim de toate fricile noastre. Ne lepădăm de Iisus în fața oamenilor? Invariabil ne vom întâlni cu El, odată, căci oricum murim, trupește, haideți să ne întâlnim liniștiți, cu un suflet împăcat care s-a abandonat, cu încredere și demnitate Lui, nu cu unul care, până în ultima clipă lumească, a fost chircit de frică. Haideți să fim noi apostolii de azi ai lui Iisus Hristos și să reînviem credința după care se ghidau cei care mureau, pentru El, înaintea leilor, în arenele romane, sau torturați în fel și chip.

“Nu vă temeți, Eu am biruit lumea,” mărturisea Fiul omului, iar a ne teme noi astăzi înseamnă a-L desconsidera sau a-I lua numele în deșert. Nu avem nevoie neapărat nevoie de sărbători religioase pentru a ieși, mulți, pe stradă spre a ne mărturisi crezul, căci aceste sărbători sunt hotărâte, iată, de o instituție care nu își mai respectă statutul și care își dezonorează pretinsul mentor.

Fiecare zi trăită pe Pământ poate fi pentru noi sărbătoare dacă o dedicăm Domnului, căci prin și de la Dumnezeu avem viață și ea nu ne aparține. Biserica Îl trădează, azi, pe Hristos, haideți să nu Îl trădăm și noi, căci altfel….Ne merităm tot răul ce poate urma și care se preconizează. Fie ca Duhul Sfânt să vă pătrundă pe toți și să vă dea inspirația de care aveți nevoie pentru a vă autodepăși și a face ceea ce se cuvine să faceți. Să ieșim din satanica frică și să intrăm în înălțătoarea slavă a lui Dumnezeu, abandonându-ne în totalitate Lui. AMIN!