AMINTIREA VIEȚILOR ANTERIOARE-EXPLICAȚIE

A accesa amintiri dintr-o viaţă anterioară nu este, cum cred unii, şi cum mint alţii, ceva atât de uşor. Când spui „mă duc să fac o regresie” nu este potrivit să crezi că regresia este deja asigurată, mai ales când, de fapt, nici nu ştii exact ce înseamnă, ci doar ai o idee şi nu întotdeauna cea corectă. Există blocaje, există aşa-numitele rezistenţe, datorate unei minţi prea agitate, unei minţi prea fricoase sau unei minţi prea raţionale, care ies la iveală pe parcursul procesului, nu de regresie, ci de îndreptare către regresie, căci regresia în sine se atinge doar dacă s-au parcurs nişte paşi.

Despre aceste rezistenţe, multe de felul lor, voi vorbi în altă parte. Acum, haideţi să vedem nu ce se opune realizării regresiei, ci ce o ajută să se producă, sub aspectul atitudinii şi al stării. De fapt, starea este întrucâtva condiţionată de atitudine, care, la rândul ei, se bazează pe viziunea cu care te înscrii într-o acţiune. A lucra cu imagini dintr-o viaţă trecută şi a le permite să se deruleze sub forma unor scene sau poveşti reprezintă, în esenţă, un proces meditativ. Acest lucru presupune o anume încredere în puterile creative ale imaginaţiei de adâncime, ca şi o disponibilitate de a întâlni nu doar imagini încântătoare ci şi unele întunecate sau chiar perturbatoare. De fapt, conceptul de terapie prin regresie are în vedere tocmai descoperirea în inconştient a acelor amintiri, dintr-un trecut mai apropiat sau mai îndepărtat, uneori al unei vieţi consumate altădată,  ce ne împiedică să avem acum o viaţă suficient de liniştită şi de echilibrată  prin încărcătura emoţională pe care o conţin şi pe care vrem s-o eliberăm.

Mulţi oameni însă obiectează la ideea de reamintire a unei vieţi anterioare spunând că „este un nonsens, ” dacă nu chiar o  prostie.” Ştim, din perspectivă ştiinţifică, că mintea unui bebeluş este, la naştere, „goală.” Neuronii săi nu s-au dezvoltat încă, cum ar putea acesta să îşi amintească vieţi anterioare?

Alţii obiectează în felul acesta:”Totul este pură închipuire, fantezie. Clienţii ăştia ai tăi inventează aceste poveşti ca să te mulţumească pe tine ca terapeut. Şi oricum, este chiar la modă să ai vieţi anterioare în zilele noastre.”

În toată practica mea de regreso-terapeut de până acum am descoperit că sindromul falsei memorii sau criptomnezia reprezintă un sindrom foarte rar. Majoritatea amintirilor din vieţi anterioare nu reproduc romane sau filme. Industria filmului de la Hollywood nu ar putea sau nu şi-ar permite să inventeze, ca să nu dea faliment,  „poveştile” uneori atât de lumeşti, atât de profunde, atât de lipsite de senzaţional sau atât de dureroase pe care le auzim de la cei intraţi în regresie.

O a treia obiecţie comună faţă de amintirea vieţilor anterioare, oarecum o nuanţă a primeia,  este că aceeaşi minte a bebeluşului nu se maturizează suficient din punct de vedere psihologic spre a asigura o bază neuronală pentru memorie.

În ultimii ani însă această idee  a fost contestată, întrucât există o mulţime de dovezi obţinute prin regresie hipnotică şi strânse laolaltă de Thomas Verney în cartea sa clasică „Viaţa Secretă a unui Copil Nenăscut” care arată într-un mod de necontestat că este posibil pentru o persoană aflată sub hipnoză să îşi amintească exact ce se întâmplă la naştere, în uter şi chiar din momentul concepţiei. În acest moment există o largă acceptare din partea multor experţi cu privire la faptul că întâlnim la fetus un anume grad de proto-conştiinţă  care „surprinde”şi înregistrează ceea ce spune, dar şi ceea ce gândeşte mama. Cu alte cuvinte, conştiinţa fetusului este conectată în mod telepatic la cea a mamei.

Problema cu ceea ce ne-am obişnuit să numim tabula rasa (foaia albă a gândirii) este că prin acest concept se susţine că memoria este cumva stocată la nivelul fizic şi că nu există altă posibilitate de a fi stocată. Din perspectivă metafizică, aceasta este o eroare fundamentală care derivă de la premisa falsă că însăşi conştiinţa este conţinută în creier.

După o viaţă întreagă în care a cercetat fiziologia creierului şi după ce şi-a pus toate întrebările pe care şi le putea pune în legătură cu interacţiunea minte-corp, neurologul britanic Sir John Ecles, şi-a afirmat fără nici un echivoc convingerea că mintea este pur şi simplu de o natură diferită în raport cu tot ceea ce poate fi considerat fizic şi că nu avem cum să descoperim dovezi ale (existenţei)minţii în creier. Mintea interacţionează cu creierul, mintea foloseşte, ca instrument, creierul, dar nu aparţine aceleiaşi realităţi. Este la fel de inutil să căutăm minte în creier, cum este să căutăm muzică scobind un CD. Mintea foloseşte creierul şi nu creierul foloseşte mintea.

Prin regresie se ajunge de obicei şi în momentul în care cineva moare într-o viaţă anterioară. Ceea ce se observă este că, după cum susţine Cartea Tibetană a Morţilor, experienţa morţii, lucrurile prin care trec şi felul în care oamenii gândesc şi simt în momentul producerii acesteia au o mare legătură cu atitudinile lor generale din viaţa curentă.

„ Nu m-au vrut, m-au abandonat” este ceea ce spun, în general,  persoanele care s-au văzut copii în regresie şi respectiv în postura de a fi murit lăsaţi de izbelişte, avortaţi sau neferiţi de anumite pericole. Sentimentul de abandon, de părăsire îi însoţeşte şi azi. „A trebuit şi trebuie să fac mereu totul singur(ă)” spun cele care au fost lăsate să se chinuiască sau să moară singure. Oamenii care au murit pentru că au spus ceva ce nu trebuia, zic „ar fi trebuit să tac” sau „ar fi trebuit s-o ţin pentru mine.”

Există şi cei care au rămas cu un sentiment de vină, „aş fi putut face mai mult…este doar vina mea….nu am făcut o groază de lucruri….am pierdut timpul….” auzi des de la cei pe care moartea i-a surprins când prezenţa lor era foarte utilă pentru alţii. Gândurile de răzbunare sunt specifice persoanelor care s-au văzut, în regresie, omorâte(pe nedrept) şi vom întâlni probabil la acestea repetarea unei fraze de genul „lasă că pun eu mâna pe ei….le arăt eu…..vor plăti….” Nu rare sunt cazurile în care o moarte anterioară a coincis cu impresia de neputinţă sau a survenit în condiţii cumplite, eventual în urma unei infirmităţi, mai mult sau mai puţin imediate, ceea ce ne va oferi clişee verbale şi mentale precum „sunt lipsit(ă) de speranţă…e inutil..sunt groaznic(ă)…mi-e scârbă de mine….n-o să mai pot face asta vreodată…n-o să mai merg…sunt prins(ă), sunt terminat(ă)…nu mai ies de aici…nu mai scap de asta….” În sfârşit, în urma unor trădări care în cele din urmă s-au tradus prin moarte, diverşi oameni se pomenesc gândind, respectiv spunând aşa ceva: „ Nu este sigur pentru mine să arăt ceea ce simt cu adevărat….oamenii te lasă mereu baltă….n-are nici un rost să faci ceva….nimeni nu îşi aminteşte de tine când ţi-e greu….”

Acestea sunt doar câteva exemplificări ale efectelor pe care le au, mai departe, atitudinile ce însoţesc moartea şi care sunt evidenţiate de procesul de regresie. Spectrul este foarte larg, căci poate la fel de bine exista şi acea moarte care nu a produs o traumă sau un regret, în condiţiile în care a însemnat fie izbăvirea dintr-o boală prelungă şi dureroasă, fie ieşirea dintr-o situaţie nedemnă sau penibilă, fie curmarea unui dor născut de pierderea cuiva drag şi….posibilităţile sunt nenumărate.

De curând, am lucrat cu un tânăr pe care ceva parcă îl împiedica să meară mai departe în viaţa anterioară pe care o accesase. Undeva sub el, vedea doar  un drum lung şi clădiri ce păreau bombardate. Când l-am îndemnat să privească mai îndeaproape, a observat şi nişte convoaie de vehicule care de asemenea erau bombardate. În timp ce descria aceasta, stând în scaun, tânărul devine absolut rigid, iar eu, obişnuit să fiu atent la orice detaliu, l-am întrebat: „Ce încearcă corpul tău să facă?” Răspunsul a venit imediat: „Nu ştiu, dar trebuie să mă ţin bine.”

Pe măsură ce exploram memoria corpului subtil, a devenit tot mai clar că tânărul avea în mână un volan pe care îşi încleştase mâinile, în vreme ce piciorul drept apăsa pedala de frână. Încet-încet, frânturile de imagine s-au strâns laolaltă într-o dispunere coerentă şi a ieşit la iveală faptul că tânărul fusese soldat german într-un convoi de vehicule ce fuseseră bombardate de avioane de luptă. Soldatul a murit pe loc, după ce încercase cu disperare să oprească maşina şi să scape de bombardament, însă desigur că  nu a fost o moarte conştientă. Multe dintre experienţele pe care ni le prilejuiesc regresiile sunt în acest fel, adică fragmentare, confuze şi îngheţate sau blocate. Intervenţia terapeutului în poveste reuşeşte de obicei să producă eliberarea fragmentului de suflet devenit captiv în trecut din cauza unei traume.

Foarte des, poarta către amintirea unei vieţi anterioare o reprezintă un eveniment perturbator din viaţa prezentă care trezeşte o amintire veche. Roger J. Woolger, psiholog şi hipnoterapeut, autorul cunoscutei cărţi Vindecarea Trecutului, prezintă cazul unei tinere din California care a venise la un seminar al său pentru că fusese traumatizată de amintirea unui accident de maşină recent. Mergând pe marginea unei şosele, a dat peste o maşină tocmai  răsturnată şi, fiind asistentă medicală, s-a apropiat de aceasta în speranţa de a putea ajuta persoanele rănite. Dar când a văzut un biberon zăcând pe bancheta din spate a automobilului, s-a „panicat,” conform propriilor spuse, şi a părăsit scena accidentului după ce a informat poliţia.

Tot ceea ce am făcut a fost să-i concentrez atenţia asupra momentului când a văzut biberonul şi a intrat în panică, îşi aminteşte Woolger.

I-am spus, „La ce te face să te gândeşti biberonul?”

„Am ajuns prea târziu,” a răspuns Sally.

„Continuă,”i-am sugerat cu o voce blândă.

„Am ajuns prea târziu pentru a salva bebeluşul,” a zis ea oftând.

„Atunci…Repetă această frază de câteva ori şi vezi unde te duce,” mi-a venit s-o îndemn.

„E prea târziu, e prea târziu. O, Doamne, copilul e mort,” s-a înroşit ea.

„Unde eşti?, am întrebat-o pe Sally

Sally se vede într-o zonă muntoasă din Scoţia. Simte imediat că are corpul planturos al unei ţărănci scoţiene care veghează o turmă de oi şi care aude un zgomot de armă în micuţul sat în care locuieşte. Este secolul XVII iar între englezi şi scoţieni au loc conflicte violente în zona de graniţă ce delimitează teritoriile ocupate de unii şi de ceilalţi. Coboară dealul în goană şi se năpusteşte în căsuţa în care locuieşte unde are parte de un spectacol oribil, sora sa şi doi copii, ai ei şi ai acestei sore sunt morţi.

„Am ajuns prea târziu”, strigă ea. „Ar fi trebuit să rămân aici cu copilul meu, e doar vina mea!”

Doar gândul la un copil mort deschisese fereastra spre o altă viaţă. Trecerea s-a petrecut aproape imediat atunci când am rugat-o să se concentreze. Într-o primă fază, atunci când a întâlnit maşina răsturnată, a fost prea bulversată pentru a integra procesul, dar imaginile se aflau chiar acolo, foarte aproape de suprafaţă. Nu a avut nevoie decât să fie puţin condusă, către trecut, prin tunelul inconştientului spre a se trezi într-o altă viaţă. A fost una dureros de amintit, dar a ajutat-o să înţeleagă de ce în această viaţă alesese să nu aibă copii. În cele din urmă a reuşit să se ierte pe sine pentru eşecul din această viaţă trecută şi să privească mai favorabil ideea de a avea o relaţie şi poate o familie, după ce seminarul şi şedinţele noastre împreună s-au încheiat.

Deseori, eliberarea unei traume este precum îndepărtarea straturilor unei cepe. Cu alte cuvinte, nu trebuie să admitem doar că psihicul este multidimensional, dar şi că suferinţele sufletului există într-o varietate  de forme subtile, care nu se reduc la corpul material şi care nu sunt condiţionate doar de timp şi spaţiu. Conştientizarea acestui fapt, dificilă pentru oamenii ataşaţi de material, ne poate conduce către adâncimi, dar şi înălţimi, surprinzătoare ale psihicului. În comparaţie cu măreţele discipline psiho-spirituale ale Orientului, psihoterapia occidentală se află încă în stadiul de copilărie şi încă învaţă să lucreze cu alte dimensiuni ale sufletului, ce implică influenţe active ale unor vieţi anterioare, amintiri ancestrale sau vindecări ce îşi au originea în imaterial, la un alt nivel şi se petrec pe filieră energetico-spirituală.

Sper să devenim mai înţelepţi şi să dobândim, cândva, acea maturitate care să ne permită acceptarea faptului că încă ştim prea puţin, că omul înseamnă mult mai mult decât rezultatul unor factori biologici, şi că este spre folosul nostru să fim mereu mai deschişi în raport cu noile căi ale cunoaşterii, ce ne demonstrează tot mai clar că, într-un fel, toţi oamenii sunt „extratereştri,” întrucât provienţa noastră reală, de bază, nu are nici o legătură cu Pământul, loc în care toţi, dar absolut toţi, suntem trecători.

În acest material aţi aflat despre cum ar trebui, în general, abordată o regresie, despre ce se opune, în gândirea comună, ideii de reîncarnare, dar, lucrul cel mai important,  şi câteva indicii legate de modurile în care se pot produce şi lucrează amintirile din vieţi anterioare. Multe dintre articolele pe care le veţi afla aici vor atinge acest subiect şi îi vor aduce alte şi alte detalii sau nuanţe, dar subiectul rămâne unul nesfârşit, la fel ca şi ceea ce însufleţeşte fiinţa noastră.