CULTUL MOAȘTELOR, CULTUL IGNORANȚEI

 

 

 

 

Când vezi cortegiul, enorm, de oameni ce așteaptă să sărute moaștele așa-zisului sfânt Dumitru sau ale așa-zisei sfinte Paraschiva stai și te întrebi în ce secol te afli. Acest spectacol, pentru mine trist, este ca o întoarcere în timp, sau ca o dovadă a faptului că, pentru unii, nimic nu se schimbă.

Înainte de a mă referi strict la acest subiect, vă voi spune că în ceea ce mă privește nu evoluția tehnologică este cel mai important lucru, ci evoluția spirituală. Deci dacă am așteptări de la momentul în care ne aflăm, nu le am pentru că m-ar entuziasma computerele sau telefoanele de ultimă generație, automobilele ultrasofisticate, ca să dau doar un exemplu, știu că acest aspect ține de relativitate și de efemer.  Am așteptări pentru că omenirea a trecut prin atâtea și atâtea suferințe,prin atâtea și atâtea încercări și transformări, aduse fie de schimbarea formei de organizare a societății,  fie de cataclisme, boli, războaie etc. Ceva ar fi trebuit să învețe, îmi spun, și cu privire la ceea ce a însemnat religia și ajutorul religios în toate aceste timpuri grele.

De la apariția creștinismului, biserica și-a dovedit în nenumărate rânduri slăbiciunea, carențele, caracterul cât se poate de imperfect. Teoriile sale cu privire la organizarea lumii și a cosmosului au fost coborâte în derizoriu de descoperirile științei, tezele unor oameni de geniu torturați sau chiar arși pe rug de aceasta s-au dovedit adevărate, deci au scos la lumină ignoranța conceptuală după care s-a condus și încă se conduce  instituția în cauză. Dacă despre abuzurile, nedreptățile, cruzimea(inchiziție, papi ucigași), anormalitatea (pederaști, pedofili) și desfrânarea atâtor conducători, dar și simpli reprezentanți, ai bisericii de apus se știau deja multe, iată că odată cu căderea comunismului am aflat și despre modul bicisnic în care foarte multe înalte fețe bisericești ale ortodoxiei, mai cu seamă din România, au colaborat cu securitatea și cu diferitele organe de conducere ale acestui sistem totalitar.

Totul pare a se fi șters prea repede cu buretele, ca și cum, parcă, nici n-ar fi existat. Totuși, aici vorbim despre a-ți vinde sufletul, ca să respect un termen încetățenit, vorbim despre a demonstra că tu, ca preot, de fapt nu ai o credință autentică, care te-ar reține fie de la a te teme, fie de la a-ți căuta interesul propriu. În clipa în care crezi cu adevărat că ești un slujitor al Domnului, nici o forță nu te poate abate de la a-ți îndeplini misiunea. Ori, faptul că atâția preoți au făcut cu atâta lejeritate compromisuri grave, de ordin moral, punându-se la la dispoziția unui regim dictatorial, nedrept,  dovedește că în general clasa preoțească, în speță cea românească,  știe, dar nu spune, că biserica în sine nu se bazează pe o legătură clară, directă și de netăgăduit cu Dumnezeu, izvorând din, și dorită de voința Acestuia.

Când ești convins, ferm, în urma unor incontestabile manifestări ale Divinului de natură a-ți întări această convingere, că ți s-a oferit rolul de conducător spiritual al oamenilor, când efectiv Dumnezeu îți vorbește și te sfătuiește, nu ai cum să Îl pui pe Acesta în balanță cu niște avantaje de ordin material, cu niște pofte și cu niște dorințe lumești și să alegi, în cele din urmă, ceea ce îți oferă niște ticăloși fără scrupule în detrimentul bucuriei fără de margini pe care ar trebui să ți-o ofere acel har cu care atât te lauzi că l-ai primi direct de la Creator.

Dragii mei, nici un har special nu curge peste biserică și peste angajații ei, însă dacă această instituție ar recunoaște că și-a asumat singură un rol atât de mare cum este ghidarea sufletească a oamenilor, fără gir divin, evident că s-ar autodesființa, practic. Biserica trăiește din naivitatea, ca să nu spun prostia, oamenilor. Biserica oricărei confesiuni, catolică, ortodoxă, protestantă etc. Ori această enormă coadă care se face pentru a pupa niște oase, moaștele, dovedește din plin în ce fel exploatează, dar și cultivă, biserica prostia.

Nu este totuși nimic întâmplător în faptul că acești așa-ziși credincioși adoră relicvele. Creștinismul, care moștenește în foarte mare proporție învățăturile iudaismului, din care și provine, leagă totul de materialitate. Ideea de suflet abia dacă este pomenită în biblie și apare târziu în religia creștină, dar nu cu claritate și nu în cadrul doctrinei oficiale, ci în cadrul unui fel de cult derivat și acceptat, ca între paranteze, de conducătorii bisericii pentru a nu se pune rău cu ,,turma.” Nu vreau să mă repet, în articolul meu, ,,Pentru Învingerea Fricii de Moarte” (de pe site-ul cabinetpsihologie.michaelgrecu.ro) dezbat mai pe larg tema morții în viziunea creștină, iar în romanul ,,Sfârșit de Ignoranță” îi consacru un capitol întreg. Ceea ce vreau să rețineți acum, este că această religie în care mai toți ați fost botezați, ca și mine, nu face practic o separare între trup și suflet și nu se referă la calitatea nepieritoare a omului ca suflet. Sigur vă sunt familiare expresii precum ,,din țărână te naști și în țărână te întorci/țărână ești și redevii țărână/ să-ți fie țărâna ușoară/somnul de veci/trecerea în neființă/încetarea din viață etc. Sper că nu vă sună bine, că nu vă liniștesc și că nu sunteți de acord cu ele. Nici nu ați avea de ce. Lăsând la o parte povestea bibilică, din țărână nu se naște nimic. Chiar și luând această poveste în serios, creștinismul ia în considerare doar lutul, din care ar fi plămădit corpul omenesc, dar ignoră acea suflare, esențială, de viață a Domnului: Ce se întâmplă cu aceasta sau ce reprezintă aceasta? Nimeni nu dezbate aspectul în profunzime.

Da, dragii mei, corpul dispare, lutul, evident, căci este menit să dispară, fiind un compus organic, însă nu și noi. Noi nu suntem corp, suntem oaspeții acestuia, ceea ce îl animă. Fiecare om, de fapt fiecare suflet, este un gând al lui Dumnezeu, și fiecare om este o energie, o rază divină. Dar creștinismul susține că, practic, dispărem odată cu corpul. Această trecere la ,,somnul de veci” nu este decât o metaforă pentru dispariție, pentru aneantizare, pentru pierderea identității proprii. Apoi apare o contradicție, deși somnul este unul de veci, urmează a fi înviați ,,la sfârșitul veacului”. Dar nu toți, ci numai cei care au crezut cu tărie în Iisus Hristos înainte de a…muri. Căci, spune slujba de Paște, Hristos a înviat din morți….Și celor din morminte viață dăruindu-le….El învinge, chipurile moartea, care deci există, acest sfârșit. Însă, dacă nouă, prin credința în Hristos, ni s-ar oferi șansa de a învia, nu se știe când, ce se întâmplă cu cei care au trăit înainte să fi coborât Hristos pe Pământ? Ce vină au aceștia sau de ce nu li s-a oferit și lor o șansă? Si, altfel, ce vină au cei care nu au crezut sau nu cred în Iisus Hristos, deși au aflat de acesta? Chiar și acceptând că o asemenea credință este cu adevărat ceva înălțător,  cum putem concepe că Dumnezeu, Tatăl, Creatorul, ar lăsa un lucru atât de grav, atât de important, la latitudinea credinței unei ființe atât de imperfecte, omul? În ce ar mai consta iubirea și înțelepciunea Lui? Păi poate nu ai atins pragul de maturitate necesar pentru a crede în Iisus, oare moartea, sau dispariția, să trebuiască a fi pedeapsa pentru aceasta, sau este normal să ți se dea încă o dată și încă o dată șansa de a dobândi credința în el? Și cum ți se poate da dacă nu prin reexperimentarea statutului de om, adică prin reîncarnare? Și dacă există reîncarnarea, cum putem vorbi despre moarte?

Păi oricum nu putem vorbi despre așa ceva, oameni buni, nu există sfârșit pentru nici unul dintre noi, există doar treceri, există doar stadii. Viața poate fi luată numai din corp, nu și din suflet, căci sufletul este parte din Dumnezeu, din etern, Dumnezeu dă viața, nu ia viața, căci viața este chiar El. Avem fiecare identitatea hotărâtă divin, suntem fiecare duh prin suflarea Duhului Sfânt, adică prin revărsarea de energie dumnezeiască, suntem un compus inteligență-energie, gând(divin)-duh. Însă creștinismul leagă totul de acel moment, ipotetic, al crucificării și al reînvierii, ca și cum toate marile momente anterioare ale istoriei și toate marile figuri spirituale anterioare nici nu ar conta. Creștinismul a vrut de la început  și vrea în continuare să confiște orice altă formă de spiritualitate, orice altă gândire spirituală, așa cum vrea, cu vehemență, acum și islamul. Dar creștinismul oferă mult mai puțină speranță decât o fac alte sisteme de credință și tocmai am specificat pe ce se bazează, pe foarte puțin până la urmă, căci dacă moartea nu există în sine, cât de importantă mai este jerfta și moartea lui Hristos, care oricum nu putea să moară decât trupește și știa prea bine acest lucru  înainte de a comite sacrificiul cu pricina?

Din nefericire însă, repet, creștinismul condiționează existența sau cel puțin manifestarea sufletului de cea a trupului, nu face o disociere explicită între cele două. Iar potrivit religiei creștine, dacă Iisus a (re)înviat în trup, același lucru trebuie să se întâmple și cu noi,  însă…la sfârșitul veacului. Sau la judecata de apoi. Nimeni nu are habar când va fi aceasta și mereu au fost unii, și mai sunt, care au așteptat întoarcerea lui Hristos. Ori acesta nu dă nici un semn că s-ar întoarce. Atenție, deci, sper să înțelegeți, învierea morților ar urma să se petreacă tot pe Pământ, nu în altă parte, iar morții urmând a-și recăpăta trupurile ar trebui scoși din morminte. Însă cât poate dura un mormânt? De unde vor fi scoși acei foarte credincioși morți, dacă nu le va mai fi găsit mormântul?

Iată deci că totul este legat de materie, de lut, de corp în creștinism. De aceea, nu trebuie să ne mire nici acest cult primitiv al moaștelor, care cine știe cât se poate perpetua. Ca să fie mântuiți, vindecați, ajutați într-un fel sau altul, gândesc destui creștini, ei trebuie să atingă, să pipăie ceva. În acest caz niște oase neputrezite. Se crede cu tărie că aceste oase sunt străbătute de sfințenie, de o energie specială, se crede că cei cărora le-au aparținut oasele sunt ,,înalte ființe duhovnicești” și se mai crede ceva, că aceștia păstrează o legătură specială, de taină, cu propriile lor vestigii sau rămășițe lumești. De fapt, se crede, vezi tot ce am spus mai devreme, că nici nu s-au separat, de fapt, cu totul cel puțin, de corpul lor și că ei continuă să facă minuni prin acesta.

Iată cum funcționează aceste idei limitative și smintitoare, sfântul os făcător de minuni, ca și sfânta icoană făcătoare de minuni! Dintre toate icoanele din lume, alege Dumnezeu una sau două prin care să își pogoare lucrarea binefăcătoare. Pentru că în ortodoxie se plânge mult, pentru că este un cult al văicărelii, icoana trebuie neapărat să plângă, nu poate râde. Este ca și cum ne-ar arăta Dumnezeu că este trist din cauza noastră. Păi dacă este trist, înseamnă, musai, că Îl supără păcatele noastre. Și sigur, biserica își află rostul în păcatele noastre, și ne face să ne vedem, mai ales în ortodoxie, cât se poate de păcătoși. Dacă noi nu am fi atât de păcătoși, ce ar avea biserica de făcut, ce ar mai spăla ea? Icoana este ca religia, în ortodoxie, plângăcioasă, iar moașta….

Cel mai amuzant este că așa-zișii credincioși ce vin să pupe oasele lui Dimitrie sau ale Paraschivei se înghesuie pentru întâlnirea cu ele doar într-o anume zi, deși aceste oase continuă să fie accesibile publicului și în tot restul anului. Este ca și cum ei și-ar închipui că în această zi sfântul cu pricina încarcă osemintele proprii cu și mai multă energie vindecătoare, cu și mai mult har, ca și cum ar funcționa ca o baterie sau ca o sursă de curent. Își aduc aminte ei, sfinții, de ziua în care sunt celebrați și vin să-i întărească pe credincioși prin moaște. Fortifică aceste rămășițe proprii, le dublează potențialul, le măresc raza de acțiune. O, Doamne, îmi vine să zic mereu, oare unde și când se sfârșește prostia?

Să nu râdă oare popii de această repetare a unui ritual hilar? Să nu știe ei că nu se poate datora nimic unor simple oase care nu au binevoit, cine știe de ce, să putrezească? Ba bine că nu. Sigur că știu, însă mai știu și cât de mult contează acest gen de credință primitivă în economia generală a supraviețuirii bisericii. De ziua cutare, în locul cutare, așteptăm proștii, la oase , la cumpărat lumânări și la depunerea de bani în cutia milei.

Aș vrea să înțeleagă și adoratorii de moaște care citesc acest articol că eu nu vreau să îmi bat joc de ei și că nu îi disprețuiesc. Dimpotrivă, îmi pare rău pentru aceștia și vreau să-i ajut. Vreau să îi ajut să vadă că lucrarea divină nu este condiționată de existența unor elemente materiale cu înzestrări aparte. Dumnezeu nu lucrează prin obiecte, Dumnezeu lucrează prin credință. Alegeți, dragii mei, o mobilă din casa voastră și rugați-vă stăruitor în fața acesteia ca și cum ați fi siguri că în cele din urmă ea va răspunde dorințelor voastre. La un moment dat s-ar putea ca dorința să se împlinească. Oare chiar mobila, în sine, să fie cea care v-a adus la îndeplinire dorința? Sau este energia evlaviei voastre, sinceritatea efortului vostru de a crede, chiar și într-o mobilă, cea care este răsplătită? Oare de ce nu vă puteți ruga direct lui Dumnezeu? De ce aveți nevoie de sfinți, de ce aveți nevoie de icoane, de relicve, sau de așa-zise obiecte sfințite? De ce aveți nevoie de intermediari? Oare este ceva ce nu aude, nu vede, nu simte sau nu înțelege Dumnezeu? Oare nu este El, așa cum a spus-o chiar Iisus, înăuntrul vostru, mai aproape de voi, mai aproape de sufletul vostru decât propria respirație? Cum puteți aștepta ca soluția la problemele voastre să vină printr-un obiect? Cum puteți lega ceea ce este viu de ceea ce este neînsuflețit, mort sau, oricum, sortit morții?

Obiectele nu au nici viață, nici gândire, dar, desigur, toate filmele tâmpite care apar mereu mai des cultivă ideea contrarie. Filme cu inele fermecate, cu talismane magice, cu potire sfinte, cu mumii care se reactivează, cu blesteme sau incantații ce aduc printre noi entități malefice ori monștri…Legătura cu moaștele este evidentă, trebuie să descoperim nu știu ce lucru, obiect, și de acolo vom obține noi putere sau alinarea durerilor, trebuie să mergem în nu știu ce loc, trebuie să ajungem la nu știu ce biserică, unde este o nu știu ce icoană sau statuetă care la un moment dat ne va da un semn, poate se va mișca cumva sau va schița un zâmbet, va vărsa o lacrimă….

Naivitate a naivităților, ignoranță a ignoranțelor, când se vor elibera oare oamenii de toate superstițiile și de toate credințele greșite prin care de fapt își obturează singuri accesul la adevăr? Să ne rugăm este și necesar și de dorit, căci reprezintă dovada credinței noastre, este modul în care recunoaștem existența lui Dumnezeu, dar haideți să ne rugăm necondiționați de un anume loc, de un anume obiect sau de un anume context.

Ați văzut ce s-a întâmplat de curând, cu ocazia celebrării aceluiași Dimitrie. Mai-marele popimii ruse s-a întâlnit cu mai-marele popimii române. Poate că știți că Iisus a recomandat modestia, straiele simple, atitudinea smerită. Ați văzut smerenie în rândul popimii, ați văzut modestie, rezervă? Nu, s-au împopoțonat care mai de care, cu straiele cele mai bogate, țesute cu fir de aur, s-au gătit ca niște fete mari înaltele fețe bisericești, etalând opulență, și au venit la enormul eveniment, să se pupe și ei cu patriarhul rus. Însă cea mai tare chestie a fost…Schimbul de moaște! Chiril al Rusiei i-a dat o bucățică din Serafim de Sarov lui Daniel, iar Daniel i-a dat lui Chiril o bucățică din Dimitrie! Sfântul protocol al oaselor, minunata înfrățire între biserici prin os, până la os! Doi patriarhi extrem de murdari ca oameni, extrem de necinstiți, extrem de lacomi și de dornici de înavuțire și-au unit, de fapt, ei interesele, de afaceri, și au creat un cadru cât mai pompos, o atmosferă cât mai înșelătoare pentru a se bucura cât mai mult de această viață, înainte de…somnul de veci. Căci ei cred în acest somn, nu și în Dumnezeu, nu și în adevărul vieții veșnice, al vieții care nu poate dispărea nici măcar o clipă din vreunul din noi, căci odată cu creația s-a instituit, pentru om, ca suflet, și legea nemuririi.

Cultul moaștelor este parte din cultul ignoranței alimentat de biserică. De fapt, ignoranța este ceea ce o face posibilă, ceea ce o menține în viață, deși tot mai mulți oameni se trezesc și realizează că biserica reprezintă un element care nu îi apropie ci îi îndepărtează de Adevăr, căci cine proclamă frica de Dumnezeu drept condiție a mântuirii și consideră păcatul drept parte intrinsecă, chiar majoritară, din natura umană, cu siguranță nu Îl cunoaște, nu Îl înțelege și nu Îl iubește pe Dumnezeu.