HARUL PREOȚESC, MINCIUNA CARE ȚINE ÎN VIAȚĂ BISERICA

În Evanghelia după Marcu scrie: ”Iată semnele ce vor însoți pe cei ce vor crede: În numele Meu vor scoate draci; vor vorbi în limbi noi; vor lua în mână șerpi; dacă vor bea ceva de moarte, nu-i va vătăma; își vor pune mâinile peste bolnavi și bolnavii se vor însănătoși.” (Marcu, 16:17-18). Ați întâlnit manifestarea vreunui asemenea har la preoții creștini? Nu? Atunci vă rog să urmăriți, cu atenție, această postare, La sfîrșit vă rog să judecați voi înșivă dacă merită să-i adulați în continuare și dacă se cade să păstrați aceeași încredere față de biserică. Chiar și în cazul în care v-ați trezit deja, lucru care m-ar bucura peste măsură, sunt sigur că veți găsi în cuvintele mele măcar o parte din întărirea de care aveți nevoie pentru a scăpa, în timp, de toate prejudecățile religioase și nu numai care vă împiedică să fiți liberi…

Dacă preoții aleg, în general, calea bisericii nu pentru binele altora, ci pentru binele propriu, majoritatea călugărilor creștini ajung în mânăstire nu datorită unei chemări sau vocații speciale, ci pentru că fug sau se ascund de ceva din lume ori din trecutul lor. După un timp, realizează că traiul monahal nu le aduce înălțare, ci frustrare, că în loc să devină fericiți, devin chinuiți, iar cel mai rău lucru pentru aceștia este să constate că instinctualitatea nu i-a părăsit și că, dimpotrivă, îi pedepsește cumplit pentru că au încercat s-o ignore fără a avea pregătirea spirituală necesară în acest sens. Astfel, în mânăstiri se întâmplă des lucruri greu de închipuit pentru cei care vor, încă, să creadă că acești călugări sunt chiar un fel de icoane vii. Despre dezmățurile popilor ce să mai spunem, se întâmplă de când lumea, doar că despre cele din catolicism s-a vorbit, în vreme ce despre cele din ortodoxie nu, însă avem timp….