COVID, MASCĂ, CREDINȚĂ

Azi-noapte, fără glumă, am avut un vis. Arafat era întins, mort, într-un sicriu. Îmbrăcat la patru ace, dar…Ce să vezi, avea mască pe față. Într-o primă instanță mă aflam doar eu lângă el și eram tare mirat, de ce eu, de ce doar eu? Ce ironie, mi-am spus, tocmai omul care îl suporta cel mai puțin, nu tu demnitari, nu tu onoruri militare, oameni care să își exprime regretul și respectul, nu, eu.

Mi-am râs singur când…Undeva în spatele sicriului am văzut un fel de umbră zâmbitoare, o umbră dar cu față totuși, o față mucalită. Dar umbra avea și voce și…mi-a vorbit!O clipă am tresărit, însă pe urmă scena a început să mi se pară una normală, în vis.

-Sunt Covid, Michael, nu fi speriat. Oricum știu că nu ești. Ca să vorbim, trebuia să arăt într-un fel, nu?

-Eu știu?!, am răspuns. Probabil. Și ce-o să vorbim? Te-aș înjura, că ne faci viața amară.

-Totuși, a exclamat, cu glas mai degrabă cristalin, arătarea, nu ești convins că eu, nu?

-Dacă măcar aș ști cine ești tu…Se spun atâtea, și mai în serios și mai în glumă.

-Da, eu, cică, aș fi vinovat de toate. Cine sunt eu? Bună întrebare. Dacă ți-aș spune că habar n-am și că m-am pomenit existând. Oi fi ficțiune? Am înțeles de undeva că aș fi un pact între Lucifer și Dumnezeu, o creație hibridă. M-au făcut ca să încerce omul. Dracul cel mare a spus că are un chef nebun să se distreze cum nu s-a mai distrat demult, iar Dumnezeu a spus, cică, că este de acord, cu condiția ca asta să aducă ceva bun, într-un final, oamenilor.

-Ceva bun? Până acum nu văd decât o nenorocire caraghioasă.

-Exact, și eu la fel. Iar când o fi acest final…Nu mi s-a spus. Dar e o poveste, tot ce știu este că exist și că am treabă, de dimineață până seara și peste tot în lume. O altă variantă este că sunt inventat de răutatea și de prostia oamenilor. Nu doar chinezii ar fi vinovați, este rodul mai multor minți. Tu ce crezi?

-Ce să cred? În primul rând nu înțeleg exact ce faci tu, care este rolul tău precis.

-Păi vezi, asta e buba. Eu nu fac mare lucru. Uneori mă simt ca un înger, zău, unul de tip nou. Dacă oamenii ar fi mai informați, mai citiți….Ție ți-e clar, nu, ce sunt comorbiditățile, doar ești psiholog.-Sincer? Nu mi-e atât de clar. -Păi de, în dicționarele oficiale nu apare…Apare însă cuvântul Morbiditate, care cică ar ar fi totuna cu boala sau cu predispoziția spre boală, chipurile, m-am informat și eu, dacă tot o țineți langa cu conceptul ăsta, dar…Hai s-o spunem pe șleau, mai mult la moarte te duce gândul, cu mor ăla în față….Prostii. Comorbidități, cauze asociate conducând, sinergic, fii atent la cultura mea, către moarte. Și ce naiba fac eu, Covid?

-Ce naiba faci tu, chiar?

-Păi….Nu e glumă, Michael, nu e glumă, ușurez cumva, grăbesc.

-Ce grăbești?

– Aici e aici, grăbesc moartea, iar moartea…Nu e suferință!

-Greu ar fi să explici asta oamenilor. Au încercat unii, dar nu ține.

-Nu ține. Ia spune-mi, se poate cineva vindeca de diabet? Din câte știu nu. Și e groaznic diabetul, nu? Se poate vindeca cineva de cancer? Nu sau prea rar sau doar temporar….Iar cancerul este urgia urgiei. Și cardiacii…Când ai auzit tu de vreun cardiac care să-și fi recuperat viața normală, care să mănânce, să se miște și să doarmă liniștit? Să continui cu exemplele?

-Nu, sunt de acord, însă toate comunicatele astea tâmpite spun numai și numai de Covid.

-Da, eu omor tot, sunt, în clipa asta, singurul criminal, că așa îmi spun, din lume, singura cauză a morții. Nu se moare decât de Covid, adică de mine. Într-un fel îmi place, cât oi exista, ca ficțiune sau ce dracu’ sunt, o tâmpenie de virus cu mușchii lui Hercule, o să mă simt bine. Păcat că va trebui să dispar cândva. Dacă nu cumva dispare omenirea înainte….

Arătarea începu să râdă într-un mod greu de reprodus și, în timp ce se ținea, parcă, cu mâinile de burta lui de umbră, a arătat spre Arafat.

-Ce spui de specimenul ăsta? Cum ți se pare că arată? —Întotdeauna l-am văzut ca pe un porc.

-Bravo, perfect. Păi de ce o fi venit el în România și mai ales de ce-o fi rămas aici? Îi plăcea porcul, iar în Siria…Nu putea să mănânce porc, țara, cultura, religia….A venit aici și a devenit mare și tare. Important. Dar uite că…L-a răpus virusul. Eu adică. -Tu?

-Aparent, nu? Așa scrie pe fișa de deces. Dar…N-avea și el, oare, măcar o comorbiditate?

-Care?

-Hai că ești deștept, nu mă poți întreba așa ceva. Obezitatea.

-Aha, care……Inima, înțeleg.

-Îți obosește inima. Și am venit eu, nu, vedeta momentului și m-am băgat în inima aia obosită, de gras, am făcut niște vrăji, niște intervenții “virale” și gata…Cu porcul.

-Văd că i-au pus mască.

-Să protejeze morții, pe lumea aialaltă, ca să nu mai moară o dată.

-Umorul tău mai și scârțâie, Covid.

-Da, hmmm….Sunt nou pe lume. Împrumut de la voi și uneori nu îmi iese. I-au pus mască ca simbol. Erou în lupta anti-covid. Ți se pare că a fost un erou?

-Mi se pare că a fost un idiot, lacom și profitor. Un parvenit îngâmfat.

-Doar el? Hai să îți spun o chestie, Michael, aștia, mai toți demnitarii, nu doar la voi, se tem mai ales pentru ei.

-Cum așa?-Pentru că toți au comorbidități. S-o fi lăsat Orban de alcool? Poate, dar un alcoolic înrăit a fost, nu?

-Da, și?

-Ficatul lui e praf.

-Aha.

-Să-ți spun și despre problemele lui Tătaru, ale proastei de la Învățământ, ale boului de la Interne…..Lista este lungă, lungă….Care este vina mea, Covid, tânăr de doar 19 ani? Eu le-am adus tuturor ăstora care mor acum bolile în corp, eu sunt vinovat pentru viața pe care au dus-o? Și cum vezi tu atâta panică din cauza unui lucru care se întâmplă oricum, oricui, adică moartea? Bănuiai oare că specia asta a ta, numită omenire, este atât de proastă?

Virusul, dacă pot spune așa, mă privea, direct, în ochi, de lângă Arafat, de data aceasta cu un fel de tristețe, am dat să-i spun ceva, însă…Visul s-a terminat brusc. M-am trezit cu o stare greu de descris, întreg corpul mă furnica. Să fi venit totul așa, doar ca un rezumat, plastic, al gândurilor mele?

Nu contează, am stat să îmi amintesc întreaga imagine, întreg dialogul, iar apoi am hotărât că trebuie să scriu ceva.Doar cu o zi înainte, ieșind pe stradă pentru a mă duce la dentist, mi s-a mai întâmplat un lucru halucinant, însă în realitate de data aceasta. Dădeam, undeva în apropierea unei stații de metrou, să traversez strada când am văzut un nene cam la șaizeci de ani care făcea ceva nu foarte civilizat, și anume urina chiar în apropierea stației și în văzul tuturor.

Observând că îl privesc lung, cu un fel de jenă, nu a avut nici o tresărire, în timp ce își scutura ultimele picături galbene din prohab, însă a ținut să îmi spună ceva care m-a încremenit: Auzi bă, Gigele, pune-ți, bă, mască, că te amendează ăștia.

Abia atunci m-am uitat mai atent în jur și am observat că toate persoanele purtau mască. În afară de mine. Am rămas încremenit. Mi s-a părut un scenariu nu SF ci horror, de-a dreptul. Am întrebat, de curiozitate, pe cineva care trecea pe lângă mine dacă s-a dat vreo lege în sensul ăsta și când am auzit de acel RO alert pe care îl primiseră toți…

Aproape că mi-a venit să mă așez pe marginea trotuarului și să îmi dau palme. Deci așa-zisa simplă sugestie a lui Rafila, un fost securist ticălos, cu ochi de vulpe, se transformase, brusc, într-o sentință, într-o condamnare, într-un act normativ. Iar eu…Aflam vestea de la un bețiv pe cale să se trezească care nu era jenat de ce face, ci era atent la mine, singurul om fără mască pe față…..

Ca o oaie ce sunt și eu, m-am căutat imediat în buzunare, să văd dacă nu am marele obiect protector la mine. Aveam o vechitură terfelită. Cu o scârbă totală mi-am prins-o de urechi, fără să-mi acopăr, totuși, căile respiratorii din prima. Am înjurat, cum cred că au înjurat și înjură atâția, iar apoi a trebuit să îmi continui drumul spre dentist, dar am făcut-o cu fața plecată, fiindcă m-am simțit umilit.

Dragii mei, umiliți ar trebui să ne acceptăm cu toții, sau cel puțin nedreptățiți. Dacă am compara statisticile deceselor din 2019 cu cele din 2020, în aceeași perioadă, martie-octombrie, sunt sigur că nu am constata aproape nici o diferență, doar că în 2019 nu se spunea că ele s-au datorat virusului Corona.

Visul meu nu a fost întâmplător, să ne însușim pe deplin semnificația termenului de comorbiditate. Covid nu omoară, Covid este ca un detector de boli și, da, dacă face ceva, accelereză niște procese sau le intensifică.

Dar vedeți discutându-se în presă despre fiecare caz în parte dintre cei decedați? Așa ar fi normal. Așa am ști că cea mai mare majoritate dintre ei sunt oameni suferinzi, oameni cu boli grave. Mai mult, acești oameni se chinuiesc, au dureri cumplite, viața lor nu este precum a celorlalți. Ei se așteaptă să moară în orice clipă, dar, vă asigur, dacă am judeca la un alt nivel problema, am descoperi că sunt lucruri mult mai urâte decât moartea în sine.

Vorbim exact despre această durere și vorbim și despre infirmitatea pe care aceasta, dar și anumite afecțiuni particulare o creează. Nu te mai poți mișca la fel, nu mai poți respira la fel, nu mai poți mânca la fel, nu mai poți dormi la fel, nu mai poți gândi la fel și, într-un cuvânt, nu mai poți trăi la fel. De fapt trăiești un chin nesfârșit, presărat cu deziluzie după deziluzie, cu amărăciune după amărăciune.

De ce autoritățile impun societății restricțiile și atitudinea pe care o impun? Răspunsul este unul mai degrabă deranjant, fiindcă Covid 19 ne pune față în față cu ceea ce pe majoritatea ne sperie cel mai tare, cu moartea. Știm, desigur, fiecare, că murim, însă vrem să ne gândim cât mai puțin la aceasta și am vrea moartea amânată cât se poate de mult. Dar ce știm despre moarte?

Această întrebare implică răspunsuri la mai multe niveluri. Însă singurul nivel luat în seamă de autorități, de presă, dar și de noi înșine, este cel fizic, cel biologic. Ce ne spun, continuu, alarmiștii media? Ne spun că suntem un corp și atât, că odată cu corpul noi vom dispărea definitiv.

Dacă acceptăm această perspectivă și numai această perspectivă, da, suntem în stare să suportăm suferința fizică sau psihică oricât de mare ar fi aceasta și facem orice pentru a ne mai adăuga câțiva ani, oricât de nenorociți, de sfâșietori, de viață.Haideți însă să fim măcar acum maturi, lucru pe care ni-l propune Covid-19. Suntem, fizic vorbind muribunzi sau pe moarte de când ne naștem. Începem să murim, biologic, din chiar clipa în care scoatem, ca bebeluși, primul au și ne bucurăm părinții. Nici unul dintre noi nu știe clipa când acest corp va ceda.

De ce trebuie acest corp să cedeze? Fiindcă așa a fost conceput, structurat, el este un “consumabil.” Cu timpul însă, odată cu evoluția tehnologiei și a medicinii oamenii au început, parcă, să creadă că pot atinge vârste astronomice și că, într-un viitor anume, cu ajutorul specialiștilor în genetică, poate că își vor păstra corpurile intacte la infinit.

Despre asta este vorba acum, nu ne mai putem ascunde după degete și nu ne mai putem închipui fantasmagorii, vedem mai limpede moartea la lucru și totuși…Nu vrem s-o acceptăm. Nu vrem să acceptăm inevitabilul și ne îndreptăm către aberație. Iar masca este parte din această aberație. De ce? Pentru că nici o mască, absolut nici una, nu te poate feri de soarta ta. Am ajuns să ne considerăm atât de importanți încât credem că putem învinge soarta, că putem fi peste ea sau mai tari decât ea. Măcar o fentăm cumva, ne spunem, cu un doctor, cu un aparat, cu un medicament, cu…o mască.

Oare nu vă dați seamă de ridicolul în care ne scăldăm, de circul în care ne complacem? Mă întreb de ce noi măcar, românii, ne mai considerăm credincioși. Nu suntem, odată ce facem pe noi de frică. Am avut o viziune cu cineva oferindu-i, nu lui Iisus, ci apostolului Pavel o mască sau ceva asemănător, sfătuindu-l să se ferească de o infecție anume, într-un context anume. Ar fi acceptat Pavel masca? Dar să-l lăsăm pe Pavel, ar fi acceptat vreunul dintre primii creștini masca? Sub nici o formă, aceștia abia așteptau întâlnirea, prin moarte, cu Iisus Hristos. Ce mai înseamnă azi credința, ce înseamnă credința noastră?

Nu simpatizez preoțimea sau biserica în general, dar, în condițiile în care aceasta nu a fost, încă, înlocuită, cu un reper spiritual mai bun la nivel de masă, ne-am fi așteptat, nu-i așa, ca preoții să fie primii care să refuze această așa-zisă penibilă pavăză împotriva morții, masca. Dar ce observăm, abia dacă apar unul sau doi care se revoltă împotriva măsurilor autorităților. Vedem că și între ei, majoritatea, poartă mască, deci…Să-i mai considerăm reprezentanții lui Hristos? Nu știu, vă las pe voi să vă judecați.

Nimeni, iarăși, constat, nu mai spune nimic despre Duhul Sfânt. Oare noi, ca spirit, nu provenim dintr-Acesta? Cu siguranță că da, însă noi nu mai pomenim nimic nici despre spirit sau suflet. Nu, tremură totul în noi și ne văicărim ca niște babe. Nici nu ne mai putem vedea la față, vedem ceea ce acoperă fața. Unii ar putea face referire la acel citat al Mântuitorului, cu “Dați Cezarului ce e al Cezarului și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu,” însă iată că noi am ajuns să dăm totul, exclusiv, Cezarului, adică lumescului, corporalului, aparentului, iar lui Dumnezeu nu Îi mai dăm absolut nimic.

Ce cântece ar fi scos acum fostul meu vecin de bloc și prieten, marele Valeriu Sterian, care a anticipat prea bine în ce hal suntem, merită să-i reascultăm cântecele și să fim atenți mai ales la tonalitatea vocii lui. Până și atât de hulitul Adrian Păunescu ar fi găsit cuvintele potrivite cu care să înfiereze acest de prost gust bal mascat comun.

Murim, fizic, toți, dragii mei, vă reamintesc, dar, chiar dacă barzii națiunii s-au dus, haideți să fim demni. Și haideți să ne reamintim că la un nivel mai înalt, la nivel de esență, nu avem cum dispărea. Ce facem azi, în fața unei așa-zise calamități, va determina mult din destinele noastre viitoare, căci, după cum a spus marele Eminescu, “toți se nasc spre a muri și mor spre a se naște,” astfel descriind cât se poate de succinct și de plastic conceptul de karmă.

Să purtăm mască, ni se spune, spre a ne proteja pe noi și pe alții. Dar dacă doar ne amăgim că în felul acesta ne protejăm? O să vedeți că statisticile nu vor indica multe schimbări după purtatul oriunde obligatoriu al măștii. Și, atunci, ne vom întreba, la ce a servit? A servit doar la a ne chinui și mai ales la a fi nedemni, niște cârpe, niște slugi. Ce este mai important, să trăiești o zi ca un rege sau o viață întreagă ca un sclav?

Am auzit lucruri absolut revoltătoare, că oamenii sunt sfătuiți să își reclame vecinii sau cunoscuții care nu poartă mască. Ne întoarcem astfel la acele momente comuniste de tristă amintire cu turnătorii Securității. Mai mult, auzim că între noi vor umbla polițiști îmbrăcați în civil care ne vor urmări, interpela și chiar amenda sau aresta. Unde am ajuns, în ce hal suntem?Ce mai înseamnă libertatea în aceste condiții? Absolut nimic. De fapt, aproape întotdeauna, între oameni, a fost vorba despre o libertate falsă, mai mult simbolică.

Azi vedem mai bine decât oricând că nu avem nici o treabă cu libertatea ca specie. La fel cum noi românii realizăm că nu a putut exista nici o revoluție în țara aceasta odată ce noi suntem printre singurii care nu se revoltă, acum, la nivel de masă împotriva acestei demențe cu purtatul măștii și pe stradă. Și afirmăm cu mândrie că suntem urmașii dacilor, cei mai curajoși dintre oameni, ah, ah, ar râde de noi de n-ar mai putea.

Sunt aproape convins că mulți dintre noi ar merge și în patru labe dacă li s-ar spune că așa nu se va atinge Corona Virus de ei, sau ar merge cu spatele. Nu vreau să mă gândesc la cazul în care doi oameni, el și ea, cuplu, ar purta măști în casa pe care o impart. Credeți-mă că nu este imposibil, văd cum frica prinde în gheare întreaga lume și cum ne transformă în niște marionete sau în niște roboți.

Revin la Duhul Sfânt, oare există o mai mare protecție decât Duhul lui Dumnezeu? Oare de ce nu facem, mai bine, rugăciuni colective, dar nu online? Tehnologia nu poate înlocui viul ființei, care presupune și interacțiunea efectivă, nu la distanță, prin ecrane sau telefoane. Înnebunim cu toții și înnebunim urât.

Ce mai înseamnă a te abandona lui Dumnezeu când tu, de fapt, Îl negi în permanență prin atitudinea pe care o adopți? Nu doar că nu I te abandonezi, Îl negi efectiv, Îi spui, indirect, nu cred în Tine și mă îndoiesc chiar de existența Ta, eu vreau să îmi apăr acești nenorociți de ani omenești, efemeri, în care îmi calculez viața și atât, ce-o fi după, nu știu.

Păi, dragii mei, în aceste condiții și Paștele și alte sărbători își pierd semnificația, iar gestul Crucificării și Învierii începe să fie asimilat unei simple povești. Treziți-vă, tocmai de aceasta s-a sacrificat, trupește, Mântuitorul, ca să ne vindece de teama de moarte și să ne transforme în ființe mai bune. “Iartă-i, Doamne, că nu știu ce fac,” a zis însă tot El și vedem că nici astăzi nu știm ce facem, Îl crucificăm din nou pe Hristos și nu mai așteptăm nici o înviere, nu ne pasă de ea.

În loc să căutăm refugiu între cei întăriți de credință, între stâncile umane ale spiritualității, invităm mai mereu în emisiuni falși guru, falși atotștiutori, precum Cristian Tudor Popescu, “embleme ale rațiunii.” Tocmai această “prea luminată” a minte a spus o chestie care, pentru o clipă, m-a lăsat perplex: “Am ajuns la concluzia că doar Dumnezeu există, noi nu existăm”. Ar suna bine, cumva, nu-i, așa, dintr-un fel de perspectivă filozofică, numai că ce observăm, deși nu există, Cristian Tudor Popescu se teme, și el, al dracului de mult de moarte. Deci această afirmație este tot un mod de a se trufi al egoului său hipertrofiat, pentru că, de fapt, domnul cu pricina este speriat la maximum și dacă l-ați vedea de aproape ați înțelege de ce, întrucât omul arată ca un cadavru efectiv, este el însuși o comorbiditate, cu propria ființă.

Îmi este silă de reacția omenirii, care, după cum am mai spus, își demonstrează din plin ignoranța. Am putea face gestul minim, plin de umor, de a scrie pe ceea ce ne acoperă gura și nasul “Port masca cu scârbă” sau “Port masca cu rușine.” Dar n-o să vedem așa ceva.

Nu, în schimb simțim că, în spatele măștii, clar, ne îndepărtăm unii de ceilalți, devenim impersonali, parcă nu ne mai aparținem nici nouă, și, vai, vai, sigur, păstrăm, între noi, acel spațiu ce, chipurile, ne garantează necontaminarea. Până și bulgarii ne-au luat-o înainte, frați întru credință, am văzut un stadion aproape plin de oameni, adunați în grupuri compacte care încurajau, uniți, echipa favorită. Desigur vor putea face și alte lucruri, uniți împotriva complotului meschin al unor căcăcioși. Să fie bulgarii mai deștepți și decât noi și decât anumite “mărețe civilizații occidentale”? Se pare că da și bravo lor. Asta însemnă că sunt mai aproape de Hristos decât noi.

Sunt revoltat, o spun cinstit, că nimeni nu se revoltă, că nu ieșim pe străzi, că nu urlăm….Sunt revoltat și împotriva mea însumi și nu o ascund, unde mă duc, mă duc cu mască, chiar dacă, în sinea mea, mă scuip, ori de câte ori o fac. Din păcate, sau din fericire, eu nu mai sunt atât de tânăr. Odată mă plimbam printre bâte și gloanțe, dar lucrurile s-au schimbat, așa că aștept oameni mai curajoși și mai puternici decât mine care să dea un exemplu grăitor al credinței lor.

Până să-i întâlnesc și să-i văd în acțiune, vă aștept pe toți cei care vor să vorbească despre credință și mai ales despre Iisus Hristos și despre exemplul Acestuia la mine. O să vorbim și despre soartă, despre cum se poate citi ea, în stele, în palmă și altfel.

Nu uitați că în realitate suntem energie și vibrație, atât, iar ce este țărână, cu sau fără Corona Virus, în țărână se va transforma, după cum este lăsat. Fie ca mizeria, morală în primul rând, prin care trecem să nu vă dezarmeze, să nu vă dezumanizeze și mai ales să nu vă pervertească sufletul.

Această biată spurcăciune care scuipă viermi în bolile noastre, Corona Virus, va trece, însă nu va trece ușor atâta vreme cât o hrănim cu frica noastră. S-ar putea ca ea să lase în urmă lucruri mult mai grave, despre care deja se vorbește. Mulți se vor îmbolnăvi psihic, mulți vor începe să aibă comportamente anormale și nu se vor mai putea simți niciodată efectiv bine până la capătul vieților lor, mulți vor fi nefericiți, obidți, înjumătățiți.

Mai mult, s-ar putea să fim de fapt testați de niște nenorociți care vor să vadă până unde poate merge supușenia noastră, căci vor să ne transforme într-o turmă uniformă ce va executa, fără crâcnire, niște ordine delirante.Trăim momente foarte importante, iar singura noastră nădejde este reprezentată de credință și de oamenii curajoși, demni și hotărâți, care nu se tem de moarte pentru că știu că nu pot muri ca suflet, ca adevăr creat de Cel ce ne-a zămislit, în Duh, pe toți. Fie ca Duhul Sfânt să vă inspire, să vă păzească și să vă călăuzească. Amin!