Despre libertate, karmă, rasism, evoluţie

Îmi este din ce în ce mai clar că omenirea merge înainte fără a mai avea aproape nici un reper spiritual. Întreg accentul se pune pe consum, pe valori materiale, ca şi cum ideea ar fi „spune-mi de cât poţi să cumperi, ca să-ţi spun cine eşti.” Avem parte de tot felul de reclame, unele penibile, altele viclene până la a fi de-a dreptul perverse, care vor să ţintuiască întreaga atenţie la nivelul simţurilor primare. De mai oriunde ne zâmbesc, pe panouri mari, preţuri care, chipurile,  scad, ca să ne aducă în magazine şi să umple buzunarele diverşilor producători sau negustori. Fals şi superficialitate, găunoşenie. Avem parte şi de o mulţime de emisiuni groteşti, dominate de bârfe, scandaluri, minciuni apetisante, busturi goale, siliconate, buze injectate, glume de prost-gust, intrigi, ori mai degrabă mizerii politice. Ura, invidia, nemernicia, arătatul cu degetul,  răutatea sunt în prim-plan.  Şi acest lucru nu se întâmplă fără ca cineva, un grup, sau nişte grupuri să ştie de ce. Prostia, ignoranţa noastră, confuzia şi lipsa de orizont sunt concertat cultivate şi întreţinute de minţi periculoase, de minţi perfide, care mizează pe lenea de gândire şi atracţia către aparenţă a omului obişnuit, care acceptă mult prea uşor ca alţii să-i formeze gusturile şi standardele, pentru ca apoi să considere că sunt ale lui, deşi i-au fost induse, prin tehnici studiate.

Dar nu acest aspect este cel mai grav, nici pe  departe. Tocmai asistăm, dragi doamne, dragi domni, la sfâşierea a ceea ce mai puteam numi libertate, dacă a fost vreodată vorba de aşa ceva.  Tocmai aflăm că aşa-zisa democraţie este, de fapt, un mănunchi de legi aspre ale constrângerii şi că nu este menită a ne oferi posibilităţi, ci de a ne supune, în moduri machiavelice, voinţei unor figuri sumbre despre care nu ne este permis să aflăm ceva. Dacă am afla, am reacţiona poate, însă aşa continuăm să ne păstrăm atitudinea de furnici sau de râme, care scurmă, inconştiente, ţărâna existenţei, mici şi insignifiante, fiind prea mulţumiţi de oscioarele azvârlite nouă de la masa mai-marilor lumii.

Nu sunt adeptul ideii de conspiraţie, nu îmi plac exagerările în acest sens, nu cred, de exemplu, că ar fi vorba de înspăimântătorii „reptilieni,” care ne-au împrumutat înfăţişarea spre a ne umili şi domina. Însă umiliţi şi dominaţi suntem, noi cei foarte mulţi, de multă vreme. Ne domină nişte indivizi care au descoperit cum poate fi cumpărată fiinţa umană, cum trebuie minţită spre a fi dirijată, manipulată.

Aţi observat ce puţin ni se vorbeşte, la televizor, oficial, despre spirit, despre Dumnezeu, despre etern? Oare de ce? Să însemne ceva de ordin secundar noţiuni precum sufletul sau nemurirea? Nu, dimpotrivă, acestea ar trebui să ne capteze din start cea mai mare parte din preocupare. Ori vedem că asemenea subiecte abia dacă sunt atinse. n schimb vorbim cu nonşalanţă despre ceea ce ne-am învăţat să numim „victime nevinovate,” fie ale accidentelor, fie ale cataclismelor, fie ale războaielor, declarându-ne atât de uşor impresionaţi şi prea grăbiţi să condamnăm moartea în sine, care este, până la urmă, singurul lucru inevitabil şi vine oricum.

Dincolo de această evidenţă pe care totuşi ne îndârjim să o privim cu spatele, avem oricum de lămurit pe baza cărui considerent definim noi vina si opusul său, nevinovăţia. De ce este un om nevinovat, doar pentru că nu are cazier? Cât de multe ştim noi despre cel pe care îl numim nevinovat şi în virtutea căror criterii? Atenţie, nu vreau să se creadă că, în continuare, mă voi poziţiona, cumva, în favoarea ideii de păcat, sau vină, aşa cum este descrisă aceasta de către creştinism şi alte religii. Nici vorbă de aşa ceva, lucrurile sunt mult mai complexe.

Dar unde vreau să ajung cu toate acestea, de ce am pomenit, de pildă, despre dispariţia dramului de libertate pe care ni se părea că îl (mai) avem? Mulţi vor fi dedus deja, vor fi dedus că sunt oripilat de apariţia acestei poliţii a internetului, care în curând ne va interzice să ne exprimăm orice opinie care contravine intereselor elitei necunoscute ce conduce, actualmente, din nevăzut lumea.

De ce oare mai vorbim despre libertatea de expresie, fundamentul democraţiei, din moment ce această libertate este atât de drastic condiţionată? Cum să mai traducem libertatea în aceste condiţii? Pot spune ce vreau, dar numai atâta vreme cât nu lezez conceptul x sau y, cât nu  dăunez nu ştiu cărei comunităţi, categorii sau rase? Păi atunci, ce mai înseamnă libertatea, din moment ce ni se explică în ce moduri şi până unde avem nevoie să fim liberi? Eşti liber în felul în care îţi permitem noi să fim, spune, de undeva, un sistem care are dreptul de a ne reduce la tăcere, care are dreptul de a ne pune pumnul în gură şi de a ne aresta chiar.

Sună atât de vag, de impersonal şi totuşi atât de înfricoşător…sistemul! Asta am reuşit să facem, noi cei mulţi care nu dorim să aflăm şi să ne implicăm mai deplin, am deschis uşile către putere absolută unor fiinţe periculoase, despre care doar intuim că ar face parte din structuri precum Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială şi altele asemenea. Ceea ce se întâmplă de ani şi ani confirmă presupunerile legate de viitoarea apariţie a unui singur guvern ce va conduce întreaga lume. Eu însă cred că el deja există, şi nu trebuie să se numească aşa.

Acest organism deţine  pârghiile de care are nevoie pentru a dirija toate guvernele existente, stabilind legile, preţurile, salariile şi pedepsele.  Oare nu observaţi că drepturile noastre devin tot mai puţine şi tot mai limitate, că, în loc să se reducă, apar tot mai multe corvezi, în speţă fiscale? Nu, nu se doreşte să respirăm uşuraţi, ci să ne simţim asfixiaţi, urmăriţi, controlaţi. Nu apar legi prin care să savurăm viaţa, ci prin care să ne temem de ea. Vom ajunge să ne temem de orice, de vecinii şi de prietenii noştri, de cuvintele pe care le spunem, de ceea ce postăm pe internet. Eu personal ştiu că acum îmi asum un risc, însă nu accept să nu spun ceea ce văd, ceea ce simt, mă simt dator.

Dragii mei, acest sistem din spatele tuturor sistemelor ne conduce către nicăieri, adică ne predică limitarea, acest sistem ne desconsideră clipă de clipă. Nu sunteţi liberi şi nici nu încercaţi să fiţi, căci a fi liber nu înseamnă doar să îţi poţi cumpăra nu ştiu ce produs şi să te duci în nu ştiu ce ţară. Dacă nu ai voie să spui ce vrei, când vrei, unde vrei, cui vrei, nu eşti liber Nu e musai, desigur, să ai dreptate când afirmi ceva, dar cine oare se poate lăuda că deţine dreptatea absolută? Însă de aici şi până la a putea fi arestat doar pentru că ceea ce crezi tu nu este ceea ce cred cei care conduc lumea, este cale lungă. Libertatea înseamnă să ai voie şi să  greşeşti atunci când îţi exprimi o opinie.

Titlul articolului meu conţine neîntâmplător termenii de karmă şi de rasism. Aceasta tocmai pentru că nu mă consider a fi rasist. Dimpotrivă,  sunt împotriva rasismului, care ţine de mărginire.  Totuşi, discuţiile rasiale, adică despre rase, au existat şi vor exista întotdeauna. Este exclus să nu le avem. Ar fi absurd să susţinem că nu există diferenţe între rase şi că aceste diferenţe nu determină diferite fapte, situaţii, moduri de interacţiune, raportări. Există obiceiuri, prejudecăţi, cutume, ritualuri ale raselor, după cum există trăsăturile definitorii sau marcante ale popoarelor. Dintre acestea unele pot plăcea unora şi le pot displăcea altora. Mi se pare abuziv, periculos şi primitiv să se considere că atunci când cineva spune ce nu îi place la o rasă, la o etnie sau la un popor să fie considerat, imediat şi nemijlocit rasist ori xenofob. Da, generalizările sunt de cele mai multe ori un lucru greşit, însă este greu să nu constaţi că sunt şi lucruri comune pe care mai toţi indivizii aparţinând unui grup le manifestă, într-un fel sau altul.

Bunăoară, dacă eu voi spune acum că nu cred că poporul evreu este poporul ales, oare pot fi considerat rasist? Nu, doar îmi exprim o opinie şi aştept să fiu contrazis, dar…nu arestat ori omorât.  Accept argumentele contra. În ceea ce priveşte teza mea voi spune, de exemplu, că biblia, cartea în care s-a afirmat prima oară acest lucru, cu siguranţă a fost scrisă de nişte evrei, deci evreii au spus, primii, despre ei, că sunt aleşii. Iar noi restul, marea majoritate, am ales să credem acest lucru, pentru că am fost făcuţi, în mod ingenios, să credem. Am ales. Eu pot alege să nu cred în poporul ales.  Dar pentru asta nu sunt rasist. Am dreptul să spun că ideea de popor ales mi se pare o îngâmfare, o trufie nemăsurată. De ce ar alege Dumnezeu un popor? Mai mult, de ce ar fi doar un popor al Lui, când El a creat toate popoarele ? Nu Îl poţi asemăna pe Dumnezeu în gândire cu omul, ori prin a spune că El are favoriţi chiar asta faci. În viziunea mea, Dumnezeu înseamnă iubire nemărginită şi eternă pentru oricine, aceeaşi iubire. Nu poţi fi mai presus de altcineva doar pentru că te-ai născut într-un popor anume. Faptele şi gândirea te înalţă, nu apartenenţa. Nota bene, aceeaşi idee greşită a fost cultivată de poporul german, mai cu seamă în al doilea război mondial….rasa superioară. Această aberaţie a teutonilor a venit şi ca reacţie, să nu ne facem că nu ştim, faţă de aceeaşi idee de popor ales a evreilor. Cum să existe două popoare alese în acelaşi timp, s-au gândit nemţii şi au purces la a-l extermina pe unul dintre ele.

Există o explicaţie mult mai profundă a tuturor lucrurilor şi spre acesta vă îndemn acum, când îmi exprim revolta faţă de viziunea care ni se induce ca obligatorie de către guvernul mondial nedeclarat…încă. Vorbim în continuare, cu atâta înfrigurare, despre holocaust. Da, a fost unul dintre cele mai cumplite fapte ale istoriei şi nu putem să nu fim împotriva comiterii unui asemenea act. Totuşi, acum ani de zile a existat un rabin, deci o figură religioasă evreiască, care a „îndrăznit” să spună public că el consideră că nişte oameni nu pot ajunge să sufere aşa, precum evreii din lagăre, dacă nu au o karmă care îi predispune la acest gen de chin. Desigur, rabinul respectiv a fost condamnat, înfierat cu vehemenţă şi nu a avut parte de o soartă bună, a fost un gest similar cu sinuciderea pentru acest om curajos şi vizionar, totuşi el a indicat o perspectivă pe care nu o avusese nimeni în vedere.

Legea karmei spune că nu există întâmplare în cadrul existenţei, chiar nici una. Dacă ceva vine peste tine, este pentru că ţi-ai pregătit acest ceva, prin gânduri sau fapte anterioare. Un element din legea evoluţiei tale te-a adus în acest punct în care ai parte sau de un bine sau de un rău relativ, căci, să nu uităm, totul este relativ în mersul nostru prin lume ca fiinţe. Un rău relativ, spun, fiindcă acest rău poate fi o lecţie indispensabilă pentru cineva, de care adesea îşi dă seama mult mai târziu, în această viaţă sau în alta. Răul poate aduce, cândva, un bine nesperat, la care nu ai fi ajuns dacă nu treceai prin nu ştiu ce situaţie. Invers, un aparent bine se poate transforma în rău, dacă nu îi înţelegi semnificaţia şi nu ştii să îl gestionezi, binele te poate copleşi, perverti şi condamna într-un târziu.

Ca să revin, căutăm explicaţii facile şi ne mulţumim cu ele, judecăm faptele de la suprafaţa şi nu din profunzimea minţii. De ce? Mai ales pentru că ne temem. Ne temem de aproape orice şi mai ales de moarte. Totuşi, când spunem că o fiinţă este nevinovată, inocentă, pe ce ne bazăm? Doar pe ceea ce ştim sau credem că ştim despre această fiinţă din viaţa actuală, însă aceasta are atâtea vieţi în spate. Karma.

Desigur că nimeni nu a pus mai mult la îndoială bunătatea lui Dumnezeu decât evreii care au suferit în lagăr, mai ales că nu  înţelegeau ce înseamnă, în aceste condiţii, să fii „ales.” Ei nu se gândeau la karmă, aşa cum foarte mulţi  dintre noi nu se gândesc nici azi. Să fi ales Creatorul special o asemenea pedeapsă pentru 6 milioane de oameni? Pentru a arăta ce? Nu putem crede aşa ceva, nu putem crede că a existat o hotărâre divină în acest sens, în schimb putem crede că dacă există karmă a unui individ, există şi karmă a unui grup de oameni, a unui popor, a unei rase. Ceva din mersul istoric al unei colectivităţi cere, la un moment dat, un asemenea deznodământ, sau ceva din mentalitatea, atitudinea ori viziunea la care a ajuns aceasta.

Dar fiindcă vorbim despre un eveniment care a avut loc în timpul celui de-al doilea război mondial, putem să ne gândim şi la karma omenirii ca ansamblu. Nu Dumnezeu, ci înlănţuirea psiho-istorică a omenirii a determinat o schimbare de proporţii, care a luat chipul unei conflagraţii mondiale. Nu cunoaştem, evident, legile de evoluţie ale Universului, dar ştim că totul se petrece prin raportare la acestea. Am fost lăsaţi să ne dezvoltăm ca suflete în virtutea acestor legi şi felul în care ne conformăm sau ne conformăm lor ne aduce unde ne aduce. Să fie oare întâmplare faptul că un individ care ajunsese să doarmă pe străzi şi care trăia de azi pe mâine, Hitler, a devenit conducătorul Germaniei şi spaima omenirii? Un vagabond, aproape un cerşetor, un nimeni vanitos, cu calificare de zugrav, a devenit un mare orator, un biet şi anonim caporal s-a trezit în postura de a da ordine generalilor de carieră şi de a stabili strategia de atac a unei armate teribile. De ce? De ce un alt individ, Stalin, absolvent de seminar teologic, tot un monstru,  a condus destinele armatei care a reuşit să învingă colosul german? De ce nu s-a făcut popă distinsul căpcăun, cel care a ucis mai mulţi ruşi decât Hitler? Karma, ceva din devenirea lumii, din acumulările ei, ceva din vibraţia sau energia ei cerea un Hitler, cerea un Stalin, şi i-a luat exact de acolo de unde i-a găsit, aşa cum i-a găsit, la fel cum pentru români a fost găsit un Ceauşescu.

Să nu mai judecăm lucrurile superficial, ne naştem, trăim, şi murim, şi totuşi…nu încetăm a exista vreodată. Alegem diferite roluri, putem fi azi români, mâine chinezi, putem fi astăzi regi, mâine cerşetori şi tot aşa, însă cred că am ajuns într-un punct în care ne-am putea conştientiza mai bine, mai deplin trecerea prin lume şi însemnătarea reală a fiinţării. Ori ceea ce observ este că nu ne înălţăm conştiinţa, ci ne-o păcălim mai mult decât oricând. În loc să căutăm răspunsuri legate de devenirea noastră, de destinul nostru etern, preferăm, de exemplu, chiar şi ca oameni maturi să ne jucăm diferite joculeţe pe internet şi să preamărim eroii fotbalului sau ai tenisului, frumseţi contrafăcute, oameni politici sclipitori dar găunoşi,  ne complacem într-un efemer turbat şi…reuşim să ne alimentăm cu frică. Are cineva grijă de frica noastră. La zeci şi zeci de ani de la război, holocaustul este încă un capital folosit cu dibăcie, cu ură, cu aroganţă şi cu superioritate de o anume rasă. Nu, nu vom uita holocaustul, dar nu este corect să-l purtăm la nesfârşit în spate ca pe o cruce şi să privim, prin prisma lui, cu vinovăţie şi chiar cu smerenie către evrei, fără a îndrăzni să mai gândim orice altceva în afară de laudă despre ei . Prea uşor putem fi astăzi declaraţi antisemiţi doar pentru că nu ne plac anumite lucruri presupuse a exista într-o măsură destul de mare  la poporul evreu, cum ar fi mercantilismul sau caracterul răzbunător, Parcă nici nu am avea voie să nu ne placă ceva la el, indiferent ce,  şi cel puţin sigur nu avem voie să exprimăm ceea ce nu ne place. Despre orice alt popor am vorbi însă, nu ne punem nici pe departe într-un pericol asemănător, nu este atât de “grav”.  

Din nou spun însă, nu sunt deloc rasist, evreii au dat omenirii mulţi oameni importanţi, remarcabili, în toate domeniile. Am prieteni evrei şi nu mă dezmint de ei. Nu vreau deloc să spun că tot mercantilismul din lume s-a concentrat la evrei şi că nu sunt alţii chiar mai răzbunători decât ei. Am întâlnit între aceştia oameni de o extraordinară nobleţe şi generozitate, care mi-au atras atenţia în mod deosebit.  O discuţie rasială este altceva decât o discurţie rasistă, subliniez. Nu voi înfiera, altfel,  toţi arabii pentru că există atâţia fanatici, care ne tulbură şi întristează, în rândul lor. Am dreptul însă, cred, să spun că nu îmi place modul cum  religia după care se călăuzesc aceştia  tratează femeile şi  îi vede pe nearabi, pe noi restul,  cei neaflaţi sub înrâurirea psiho-spirituală a Coranului, asemuindu-i, în general, „necredincioşilor”

De ce trebuie să ne fie frică să spunem asemenea lucruri, deschis, de ce creează legi, precum cea tocmai promulgată, iată, chiar de preşedintele nostru ,ce parcă vor să ne oblige să gândim toţi într-un singur fel sau ne reduc la o tăcere totală? Eu personal sunt şi împotriva extremei drepte şi împotriva extremei stângi, căci nu au adus şi nu pot aduce decât tiranie şi absurditate, dar a nu-ţi putea declara, public,  simpatia faţă de anumiţi mari gânditori care au fost asimilaţi acestor orientări mi se pare de-a dreptul abuziv.

Dreptul la simpatie sau antipatie şi la exprimarea simpatiei şi antipatiei oare nu se încadrează în ceea ce înseamnă libertate? Orice opinie are la bază o formă de simpatie ori antipatie. Poate, de pildă,  că nu ne plac nici anumite moduri de manifestare ale afro-americanilor şi că nu suntem de acord cu felul în care aleg să-şi facă dreptate atunci când se consideră jigniţi, în speţă vandalizând magazine şi agresând poliţişti, mai ales în zona Los Angeles. De ce oare legea a devenit mai blândă cu aceştia decât cu populaţia albă, de ce vedem tot mai mulţi oameni de culoare ajungând în posturi importante, în America, avându-l pe Obama preşedinte? Poţi fi oare etichetat drept rasist doar pentru că te întrebi asupra acestor aspecte, care sunt de netăgăduit? Doar pentru a fi „politically correct” ai oare voie să falsifici istoria şi să prezinţi, fie şi doar sub forma unui film artistic, faptele de vitejie din cel de-al doilea război mondial ale unor piloţi afro-americani, care doborau într-o veselie avioane germane? Vreau să mi se dovedească, clar, că au existat asemenea piloţi, altfel pot spune că orice bătaie de joc a devenit posibilă. Sunt minunaţi sportivi, sunt minunaţi cântăreţi, sunt minunaţi dansatori aceşti oameni, dar nu şi savanţi de exemplu, descoperitori în vreun domeniu al științei, pictori, scriitori,  iar piloţi de elită sigur nu deveniseră în al doilea război mondial. Nu ştiu prea bine care este chestia cu genele, cum se combină ele ca să permită o anume structură şi un anume potenţial de gândire, dar să   falsifici istoria doar pentru a gâdila, rasial,  nişte orgolii, nu mi se pare normal şi am dreptul să spun asta. Am de asemenea dreptul să spun că observ cum aproape în orice film american există, de ceva vreme, un erou pozitiv de culoare şi că acest lucru mi se pare suspect şi forţat, sau că nu mă amuză mereu felul în care aceiaşi afro-americani gesticulează sau vorbesc, în fime sau video-clipuri., părând a nu se putea desprinde de o anume neseriozitate care le controlează comportamentul chiar şi în pofida voinţei lor.  Mă întreb şi de ce se „alintă” între ei folosind atât de des cuvântul „nigger” sau „negro”, simţindu-se însă extrem de jigniţi dacă un alb li se adresează astfel. Probabil că nu mă duce pe mine mintea să văd lucrurile altfel şi că umorul lor prea subtil mă depăşeşte, accept că pot să am lacune de înţelegere.

Să ne fie clar, există, încă,  şi rasism alb şi rasism negru, fiindcă există mândrie neagră şi mândrie albă, dar eu nu sunt rasist şi nu sunt în favoarea discuţiilor rasiste şi concepţiilor rasiste. A fi rasist înseamnă a fi plin de ură şi, în ultimă instanţă, limitat, însă ai voie să spui dacă ceva ţi se pare nelalocul său în legătură cu o rasă.  În ceea ce mă priveşte, eu nu mă voi făli niciodată că aparţin rasei albe, nu mi se pare deloc un merit, o calitate, o binecuvântare. Este rasa mea de apartenenţă şi punct. N-are rost să vorbesc despre toate carenţele ei, sunt prea multe, aştept s-o facă alţii, cu inspiraţie şi pertinenţă, merită. Nu m-aş simţi deloc ofensat dacă, tot precum în diverse filme, mi-ar spune cineva “white trash,” adică gunoi alb. Doar eu trăiesc între români, iar noi, românii…Oare de ce nimeni nu se sesizează când românii se defăimează între ei, oare de ce antiromânismul, exagerat, al  românilor nu este taxat şi amendat? A devenit ceva prea flagrant, prea dăunător, şi aş vota pentru o  măsură decentă de corectare a acestui aspect. 

Mă întorc la  America ca să îmi termin o idee anterioară. Războiul a fost câştigat de americani, iar această rasă foarte inteligentă a evreilor este cea care şi-a găsit în America cel mai bun refugiu şi cea mai mare şansă de a prospera. Spun oare un lucru neadevărat, sunt rasist când afirm asta? Nu. Nici când zic că, prin oamenii săi de afaceri, atât de abili, atât de înzestraţi, cei mai buni, evreii conduc acum destinele Statelor Unite şi ajută ţara din care se revendică, Israel, să triumfe şi să îşi consolideze poziţia într-un Orient Mijlociu care nu îi acceptă şi nu i-a acceptat niciodată, căci toţi ştiu că nu se ştie de unde au venit fiii şi fiicele lui Moise sau că Palestina a fost cumpărată cu multe miliarde de dolari.

Sunt fapte pur şi simplu istorice, recunoscute şi aş vrea să nu  trebuiască să ne fie frică să putem discuta asemenea lucruri. Ştim cine este Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială, ştim cine ne conduce, după cum ştim de ce vorbim aproape toţi, azi, limba engleză. Ştim? Ştim în principiu, doar, habar n-avem cum stau lucrurile în profunzimea lor, acceptăm totul exact cum vine, tăcem şi ne jucăm de-a furnicile în continuare, nu ne mirăm că anumite interese nu lasă Grecia să dea faliment,  orice-ar fi, sau că “turnurile gemene” din New York s-au prăbuşit absolut vertical, deci fără vreo legătură cu avioanele care au intrat în ele. Ne pierdem în consumism şi în drame de mahala, ne epuizăm emoţiile cu telenovele sau meciuri, ne “reculegem” la mall , “templele” pierderii, colective, de timp,  acceptăm orice porcărie propusă drept distracţie, ca şi orice înjosire, dar uităm mereu cel mai important lucru, că murim şi că suntem prea puţin conştienţi de ce ni se întâmplă în timpul în care aşteptăm moartea.

Ne-am născut pentru a evolua, pentru a înţelege ce facem şi cine suntem, nu doar pentru a respecta reguli şi legi, nu doar pentru a ne lăsa prostiţi de ce ceea ne povestesc ziarele şi televizorul. Varianta “oficială”  nu este decât tot mai rar şi varianta reală, nu ni se spune cine suntem, ci ce se vrea să fim, pentru a nu deranja măreaţa operă de uniformizare a omenirii conform unui plan diabolic, ce ne vede pe toţi amestecaţi, amalgamaţi, derutaţi şi fără identitate, eventual arătând exact la fel, ca într-un film SF.  Întrebaţi-vă sufletul ce simte, ce vrea, ascultaţi povestea lui, după ce îi veţi fi învăţat limbajul. Căutaţi oamenii care pot să vă îndrume, care pot să vă scoată, măcar cât de cât, dintr-o ameţeală cumplită, semănând cu cea a muştelor atrase de bănuiţi voi ce. Aveţi dreptul să spuneţi orice, aveţi dreptul să fiţi orice şi ţineţi minte că prima moarte este frica. Evoluaţi şi karma va fi depăşită sau cel puţin îmbunătăţită, cu Dumnezeu se poate comunica, iar astrologia, de exemplu, este un mod prin care anumite coduri ale Universului inserate în voi pot fi  descifrate, dacă veţi apela la cine trebuie.

Acest articol este un manifest în favoarea libertăţii şi l-am scris fiindcă ne aflăm într-un moment de cumpănă al istoriei, în care ne putem transforma cu totul în nişte robi, iar progresul tehnicii va aduce cu sine un regres al demnităţii şi al stimei de sine. Oricine va dori să vorbească despre karmă, evoluţie, libertate sau eliberare va avea în mine un ghid dedicat şi priceput, care face totul cu implicare şi responsabilitate, prin  ceea ce a învăţat, dar mai ales prin ceea ce este, după atâtea şi atâtea (alte) vieţi.