Citeşti ca să creşti

 

 

 

Dragă Cititorule, Dragă Descoperitorule,

 

Ai aici câteva fragmente din cartea mea, SFÂRŞIT DE IGNORANŢĂ-Cartea Divinelor Treziri, pe care le-am ales doar pe baza intuiţiei, deci nu după un criteriu prestabilit. Numărul lor va creşte, probabil, în funcţie de aceeaşi intuiţie, fiindcă la început,  17 martie 2015, vei vedea doar câteva. Celebrez, în acest fel, ziua de naştere a mamei mele, care nu mai este printre noi şi ştiu sigur că ea ştie acest lucru.

Voi include câte ceva din fiecare capitol, iar capitolele vor fi indicate. Poţi, evident, să citeşti de unde vrei, vezi ce îţi spun titlurile şi compară cu ceea ce simţi, fără îndoială vei primi un răspuns. Despre carte ţi-am prezentat deja cuvântul înainte şi cuprinsul, iar acum las cartea să vorbească. Consider că totul din ea este important în exact aceeaşi măsură, dar sper ca măcar ceea ce vei citi aici să te ajute să înţelegi ce şi cât îţi oferă. Această carte vorbeşte despre mine, dar şi despre tine, te asigur. Dacă eşti sincer hotărât(ă) să depăşeşti nişte limite pe calea înaintării spirituale, acest roman, pe alocuri dur, însă a cărui ironie are un rol chirurgical, de amputare a prostiei,  te va îmbogăţi. Dacă nu, ai timp să-ţi dai seama ce te împiedică să fii, iar „sfârşitul de ignoranţă” te va aştepta.

Ai aflat, din rubrica cealaltă dedicată cărţii, cum o poţi cumpăra, de preferinţă sunând,  la un preţ mai mult decât rezonabil, iar dacă, şi prin citirea acestor câteva citate, vei simţi că aş avea ce să îţi spun şi ca astrolog sau terapeut, lucrurile devin mult mai simple. Poţi cumpăra această carte după ce ţi-ai făcut o astrogramă, o regresie într-o viaţă anterioară, ai urmat o şedinţă de terapie sau de respiraţie conştientă.  N-o să pierzi nimic cunoscându-mă, dimpotrivă, întreabă-ţi  sufletul sau ghidul spiritual, până atunci însă…Lectură plăcută şi…trezeşte-te!

 

 CAPITOLUL 1.

 Întâia trezire. Decizia nestrămutată de schimbare a gândirii şi a vieţii.

 

 ….Adevărul nu este făcut din ţărână, însă nimeni nu te obligă să fii zeu când tu vrei să fii râmă. Viaţa fiecăruia se datorează percepţiei. Eşti ceea ce percepi că eşti. Dacă nu umbli la perspectivă, visele tale vor rămâne un nonsens dureros, cel mai dureros. Speri şi ai dreptul la ceea ce speri, nimeni nu ţi-l interzice, dar nu faci nimic, deci mai bine n-ai spera, devii ceva caraghios. Însă cine a zis că nu trăim într-o imensă masă de caraghioşi?

Perspectiva este cârma, iar dacă nu vrei să fii cârmaci, dacă nu vrei să fii căpitan, rămâi un prăpădit de marinar pe corabia altora, n-ai dreptul să te plângi. Se dă mult vina pe destin, pe karmă, dar nu poţi rezolva nimic din această înlănţuire, din această condiţionare dureroasă creată în hăul timpului, din naştere în naştere, dacă nu ai luat hotărârea de a încerca să ieşi din ea. Am spus de a încerca, n-are cine să-ţi garanteze reuşita, însă în clipa în care vrei să încerci şi te apuci să încerci, ai făcut un pas uriaş. Este deja o declaraţie în faţa Universului, strigi către toate stelele că te-ai săturat şi că vrei o rezolvare. Strigi până la Dumnezeu că te-ai umplut de o nervozitate cosmică şi că se va întâmpla ceva. Poate ceva incredibil şi pentru El.

Interesant, vei descoperi cu timpul că, dacă există un lucru care nu-ţi poate fi refuzat, acela este forţa ta. A fost mereu în tine, însă ai lăsat-o să stea, ca pe o piatră, ai lăsat-o să atârne în loc s-o foloseşti, ai dus-o aiurea, degeaba, cu tine, peste tot. Când şi când ţi-a dat semne că ar vrea s-o pui la lucru, însă ai gândit că ţi se pare. Te-ai obişnuit cu o anume matrice a fiinţării tale, ai devenit robul unor tipare, al unor chenare, iar după aceea, şi mai rău, te-ai obişnuit cu obişnuinţa.

Nişte rău pornite şi rău înfăptuite religii ne-au învăţat că suntem, în permanenţă, la mila şi la voia cuiva, ne-au îndoctrinat cu ideea că n-avem ce face, alţii trebuie să gândească sau să acţioneze pentru noi. Mii de ani ni s-a predicat neputinţa, lucru absolut incalificabil, abject, şi încă ni se mai predică acest nu al forţei noastre, pentru că religiile, cele bine cunoscute, s-au transformat, cu timpul, în instituţii de stat, adică într-un fel de lege la nivelul înţelegerii omeneşti asupra domeniului spiritual.

 Orice dram de sfinţenie, dacă a existat vreodată în legătură cu ele, s-a convertit în dogmatism şi intransigenţă, în habotnicie, dar şi în perfidie. Încurajate de lipsa de reacţie a gloatelor, de sinistra lor tăcere, s-au cocoţat în vârful societăţii, însă numai după ce s-au suit în vârful minţilor noastre….

…Ideea este chiar asta, când ţi-ai subţiat nesimţirea, când te-ai reîntors la trăirea autentică, la participarea autentică la actul creaţiei, când redevii tu însuţi, când ai aruncat părerile, iluziile, aşa-zisa greutate a gândirii tale, a importanţei de sine, de care atât de prevalezi, oricât de jenant ar fi produsul acumulărilor tale lumeşti, ca minte şi suflet, când te-ai săturat să minţi şi mai ales să te minţi, să te arăţi cu degetul ca pe o neasemuită reuşită, deşi poate un ochi limpede te vede porc, când nu te mai întinzi, hulpav, să iei în braţe bucata de pământ, casa, omul, bogăţia, care, chipurile, ţi s-ar cuveni, oricum un anume lucru mic între altele, înţelegând că de fapt nu există ceva ce nu ţi s-a dat, atunci eşti din nou ca un copil, eşti copilul. Numai că un copil care nu mai poate pierde, fiindcă acum ştie ce i s-a oferit. Iar pentru că ştie, nu mai tânjeşte. Cum să tânjeşti când ai, când ai totul? Dar iată ce vorbă mi-a venit acum de undeva, nu poţi avea mai mult decât eşti.

Copilul mult îndrăzneşte, peste tot se duce, de toate se simte capabil, fiindcă este în toate, s-a întors în el cu suflul totalităţii şi al eternităţii, după care, crescând, începe să se împartă în sine, să-şi pună întrebări. Asta face mintea, ne scindează, ne fragmentează, ne împarte în mulţi şi cât de greu este să-i aducem pe aceşti mulţi, din nou, într-unul şi acelaşi loc, pentru a fi din nou cel dintâi şi pentru a ne reintegra în esenţialitatea fiinţării. Poate că, pentru a extinde ideea, am lăsat o parte din noi în fiecare încarnare şi trebuie să ne întoarcem şi s-o luăm de aici, pentru că nu este exclus ca ea să continue să trăiască la nivelul acestei încarnări, conform legilor ei…

 CAPITOLUL 2

 Renunţarea la serviciu. De la karmă la graţia divină. Vânătoarea de vânători. Un mare sportiv devenit un mare nesimţit

 

…Cumplit, o secundă cât un munte. Prăvălit peste mine cel de atunci. Am rămas multă vreme, înmărmurit, împietrit, plângând. Ce porcărie această joacă, vânătoarea, ce porcărie acest instinct de vânător. Poate că odată nu se putea altfel, pentru supravieţuire, dar vin clipele rafinării şi când vin… Prima durere, a doua, a treia. Devii rafinat în trepte, desigur, dar fiecare treaptă este la început o durere, îţi explic. Eu îţi explic totul, cineva trebuie s-o facă, şi îţi vei aduce aminte că ţi-am explicat. Orice durere pe care am avut-o eu, o vei avea şi tu, când va fi timpul, nu scapi, evoluţia trece prin aceleaşi porţi şi pare, când şi când, un cancer, fiindcă pune în mişcare forţe pe care nu ştii să le întâmpini, să le conduci, să le foloseşti şi care te copleşesc, ca nişte ape furioase ce, negăsindu-şi matca, te inundă, te sufocă. Habar n-ai de unde vin sau de ce, te obişnuiseşi cu o stare, cu un fel de a fi şi nu înţelegi cum de se întâmplă.

Cine-o fi nebunul, te întrebi, cine a prevăzut toate astea? Te întrebi degeaba, pentru că n-ai ce face, avalanşa nu te întreabă pe tine dacă să se prăvale, rezişti sau mori, ea îşi urmează cursul, totul îşi urmează cursul. Nebunul este Dumnezeu, sau cum vrei să-i spui, şi tu, ce ciudat, te afli mereu între Dumnezeu şi Dumnezeu, între Dumnezeul care te-a creat şi cel care trebuie să devii. Îţi explic, bineînţeles, iarăşi, avem parcela noastră de îndumnezeire, nu se poate să nu devenim Dumnezeu pe o porţiune anume, să nu aflăm, în noi, un segment de perfecţiune. Asta vrea Cel ce te-a creat, să-ţi dea hotarul tău de perfecţiune. El există dintotdeauna, dar trebuie să-l afli tu. Atât ai, de fapt, de făcut, pentru asta ţi se dau atâtea şi atâtea conjuncturi…

…. Desigur, ignoranţa îşi are rostul său, pentru că oare ce ar putea fi mai covârşitor decât ochii orbi ce capătă vederea? În ce altceva ar putea consta farmecul trecerii prin vieţi? Surâsul cunoaşterii se naşte din ignoranţă, atunci când ignoranţa s-a plictisit de sine, în pădurea foarte groasă, neasemuit de groasă, s-a strecurat o rază de soare, şi lucrurile nu mai pot rămâne la fel, totul se dă peste cap. Sălbaticul a zărit o fiinţă crizantemică, a mirosit curăţenia ei şi se jenează de sine, caută repede să se spele, dar nu este simplu, n-a făcut asta niciodată, la fel cum scepticul n-a crezut şi infirmul din naştere n-a mers.

 Ce minunată este prima scăpărare, dar şi ce cutremurătoare! Sunt atâtea de schimbat, sunt atâtea procese de înlocuit. Fiind ignorant, ţi s-a părut că felul tău de-a fi era singurul posibil, n-ai analizat niciodată procesele fiinţării tale. Dar vine momentul apăsării pe trăgaci. O să explodeze ceva în interiorul tău. Ceva nou te va tulbura, sau încurca atât de tare, încât, dacă nu te schimbi, vei muri. Nu este nici o exagerare aici, mă refer la fenomenul de bombă psihică. Sau te extinzi, în tine însuţi, sau vei fi anihilat. Mai bine zis, actuala ta formă va fi anihilată, dacă nu îi oferi spaţii noi. Ai de aflat teritoriul izbăvirii tale, de tine cel din trecut, de tine cel care n-ar putea accepta o transformare prea mare.

Ce provoacă transformările? Simplu, un eveniment, o stare, un om. Există aşa-numiţii trimişi, cei care, după ce şi-au învins propria lor ignoranţă, vor s-o învingă şi pe-a altora. De fapt, nu că vor, aşa li se cere. Orice pierdere, chiar şi cea a ignoranţei, are un preţ. Apoi, nimeni nu a pierdut-o deodată, sau într-o singură viaţă. Cei pe care îi vedem devenind iluminaţi foarte de tineri, s-au descotorosit de majoritatea necunoaşterii înainte, aspect cu aspect. Să reţinem, aspect cu aspect, nuanţă cu nuanţă. Nu li s-a întâmplat peste noapte. Un anume moment a consfinţit truda a sute sau mii de vieţi.

Uneori, când iluminarea survine la bătrâneţe, privită fizic, ni se dă însă impresia că înlănţuirea anumitor situaţii dintr-o anume existenţă a fost ceea ce a condus către ea. Este doar o impresie. Nu voi insista, n-aş epuiza niciodată subiectul, nici o iluminare nu seamănă chiar identic cu alta şi trebuie spus că poate rămâne un spaţiu între a nu mai fi prizonierul gândirii greşite şi a fi îmbrăţişat de lumina Adevărului

 

Mi-am amintit cam tot ce înseamnă vânătoarea. Mi-am amintit pentru că puteam. Şi vroiam. Şi aveam de ce. Am recurs la amintiri vechi pentru momente noi. Fostul vânător din mine a preluat, pentru o vreme, comanda, schimbând însă felul prăzii urmărite. Aceleaşi instincte pentru alte oseminte. Ochiul, simţul, semnul. Cărări, copaci, frunze, deplasarea fără zgomot. Am mers mai departe cu amintirea şi am înviat, v-am mai spus-o cumva, în mine, tigrul. Vânător de două ori, într-o combinaţie inedită, pentru a stăvili un masacru inutil şi urât.

Grasul îşi adusese invitaţi de seamă, ca să omoare căprioare, multe, foarte multe. Ştia el unde sunt. Ştia pentru că le adunase acolo, undeva. Eu am avut grijă să le împrăştii, pe cât am putut, îmbrăcat în culoarea, de toamnă, a pădurii şi îndrumat de o idee specială, după care am stat la pândă. Mult lăudata figură socială avea câini, avea hăitaşi şi a pornit la ucidere, în acelaşi zgomot de corn cu care alergam şi eu, odată, frumuseţile cu blană, mânat de negăsire şi de plictiseală. Se aştepta să fie uşor, foarte uşor, căci scenariul fusese alcătuit deja. Îi ieşiseră mai toate în viaţă, în afară de viaţă, era obişnuit cu succesul, aşa că, prin nişte ochi maronii şi mici, căuta cu înfrigurare siluetele patrupedelor. Doar trimisese iscoade înainte, câini, consumase tot ritualul şi…Nimic. Nimic în afară de râsul meu, înregistrat şi răsunând din diverse scorburi….

…. În pădurea cu căprioare a secolului XXI în care eu luam la ţintă boi, de oameni, simţeam treburi fantastice în ochi, mâini, picioare, dar, culmea sau nu, refuzam să mă mir, singur îmi spuneam că mă mirasem destul şi că păţisem atâtea din cele păţite chiar din cauza mirării.

 Mirarea e un mod de a rămâne departe de miezul tău, e o altă distanţă pe care o creezi. E mai bună decât negarea, dar amână, şi ea, demersuri importante, poate că amână starturi galactice. Şi voi, probabil, că sunteţi miraţi de ceea ce citiţi, deşi vă spuneţi că n-ar fi rău să se poată ceea ce spun eu că se poate. Da, e bună şi mirarea, dacă din mirare citiţi, totuşi sper să renunţaţi şi la ea, nu pentru această carte, sau ca să-mi faceţi mie pe plac, ci pentru voi. Din mirare în mirare până la o credinţă tare. Înţelegeţi tâlcul?

Vânătorii nu înţelegeau nici un tâlc, în mirarea ce-i urtica, şi au tras în continuare. Eu încă n-am schilodit stăpâni, cu această ocazie, m-am limitat la slugi şi a doua doborâtă a fost una care înjura râsul meu, din difuzoare, de mama focului. Ideea nu era de a omorî, ci de a vesti apropierea morţii, de a face să-i fie simţită prezenţa şi gustul. Anihilând băieţii plătiţi cu ziua sau cu ora, îmi păstram graşii pentru sfârşit. Sperietura a devenit majoră şi iată că deja s-a trecut la fugă.

Sper ca cineva să facă, odată, un film cu fuga asta a căpcăunilor, după cum inspirat ar fi şi cel care s-ar opri la celelalte cărţi ale mele, de exemplu la Iuda Neînţelesul. Timp este însă, eu voi pleca din această lume, dar cărţile îmi vor supravieţui mult timp şi sper să apară, odată, şi marii deştepţi, marii curajoşi, vizionarii care să simtă nevoia de a le ecraniza. De dorit ar fi ca, eventual, să apară şi o impresionantă autoritate statală, superb de deschisă în vederi, care să vegheze asupra producerii acestor filme, nelăsând interesele strâmte ale aşa-zişilor făuritori de opinie să împiedice ca nişte idei tulburătoare, dar importante, necesare, să  facă valurile pe care trebuie să le facă. Trăim, după prostul obicei al unor vremuri ce par să nu se mai termine, doar aparenţa unei libertăţi de expresie, pentru că, iată, se tot creează legi ale „menajării sensibilităţilor”.

 Orice poate fi considerat o calomnie sau o jignire, dacă un orgoliu se simte atacat. S-a ajuns să se nuanţeze totul la milimetru, nu există lucru care să nu poată fi interpretat prin ochii unui paragraf dintr-un anume cod de interzicere. Ca să putem spune ce avem, cu adevărat, de spus, trebuie să mergem pe vârfuri, pe poante, ca balerinele, să ocolim punctul vizat la depărtări uneori catastrofale. Ni se cer jonglerii, scamatorii, ajungem să ne prefacem şi faţă de noi înşine, poate că, pe parcursul procesului de atenuare a impactului, de mascare a intenţiei, uităm şi noi sensul exact cu care ne-am angajat într-un demers, mai cu seamă când este vorba despre unul de creaţie. Intrăm într-un penibil cras, dar asta propovăduiesc cei a căror singură bucurie este ordinea care le asigură lor puterea. Cui să explici că respectul nu poate fi impus, că se cuvine ca el să fie câştigat, ca şi iubirea?

Cu râvnă muncitorească, se lucrează la aplatizare, pe toate căile, trebuie să fim la fel şi să vrem la fel, au apărut atâtea comisii care ne ţin minţile sub control. Indiferent ce faci, trebuie să ai mereu în vedere o posibilă pedeapsă, un posibil sfârşit brusc, neaşteptat sau o posibilă limitare a actului pe care vrei să-l săvârşeşti, cineva veghează, cineva oricum te urmăreşte.

Cenzura nu a slăbit, dimpotrivă, cenzura doar s-a rafinat, a luat alt chip, acţionează mai subtil, dar şi mai eficace. Nu ştiu cum se întâmplă, însă, în istorie, mereu s-au găsit unii pe alţii cretinii cu ifose de legiuitori, care, ce ironie tristă, au dispus şi de  mijloacele necesare punerii în practică a ideilor lor oribile, după cum, desigur, au dispus şi de executanţii potriviţi, dimpreună cu masa optimă de troglodiţi gata să-i asculte Şi ăştia au creat sisteme, mereu, ăştia au introdus normele. De fapt, nişte fricoşi.

Vom observa că întotdeauna sforile le trag cei care se tem cel mai mult de moarte. Interesant lucru teama, nu, dar orice stat îşi bazează existenţa pe teamă. Pentru că nu ne iubim, nu cu adevărat, trebuie să ne temem şi apar unii care ne organizează teama, ca să spun aşa, care îi creează direcţiile, directivele. Mi-ar fi greu să spun cine şi de ce a lăsat lucrurile aşa, dar sunt convins că nu Dumnezeu. O teamă pentru fiecare, oricare i-ar fi natura, ne propun împietriţii, demonii cu chip uman…..

 CAPITOLUL 3

Lumea înseamnă doar cartiere. Neverosimil dialog despre mântuire într-o frizerie. Inculţi de geniu, revelaţiile pot surveni oriunde şi prin oricine…

…Cartierul, vrei să scapi. Ţi s-a pus de schimbare, dar n-ai răbdare, accepţi prima oportunitate care se iveşte, aşa vrei tu să-i spui unei drăcii, oportunitate. S-a lansat un zvon în cartier, e vremea de emigrat. Vin unii şi spun, ţara e de vină, cartierul ăsta, ţara. Să plecăm.

Se pleacă, mereu se pleacă de undeva. Nu ştii unde ajungi, dar ştii că pleci, asta ştii. Atât vrei, să pleci, spui că îţi încerci şansa. Oare cum poate fi încercată şansa? Şansa există sau nu există. Nu pe ea o încerci, te încerci pe tine. Încerci mai degrabă ce îţi închipui despre tine. Trimiţi la joacă o părere, care te ia şi pe tine după ea şi nu pe ea o s-o doară, nu capul ei se va izbi de pereţi

O problemă de viziune, de maturitate. Cu timpul, dacă înţelegi, cartier devine însăşi planeta. Cum pleci de-aici? Ce oferte de emigrare există? Ce cartiere ţi se propun? Unii caută agenţii extraterestre, iar pământ pe lună se vinde demult, cum se vindeau, şi poate se mai vând, şi locuri în rai, deşi s-ar putea ca unii să prefere iadul. Nu cunosc toate variantele. Cert este că şi eu am vrut să schimb cartierul meu, la un moment dat, cu unul foarte mare şi am luat un avion pentru asta. Şi mamă-mamă cum a fost! Chiar aşa, cu dor de mamă s-a lăsat, cu dor de multe…

… Nu vreau, dar ştiu. Ştiu şi cine îmi poartă sâmbetele, în speţă vecina de sus, o grăsană iremediabilă, o nemulţumită iremediabilă, un caracter urât între altele, dar nu-mi pasă. Nu-mi pasă că nici alţii nu mă plac şi mă vorbesc, când pot, de rău, mai ales pentru că mi-am făcut un birou chiar unde stau, la care, pentru a ajunge, oamenii trebuie să ia liftul. Liftul îi doare năprasnic pe toţi cei care se mişcă greu, mai ales dacă au kilograme multe, oase anchilozate şi sunt roşi de o bătrâneţe acumulată prost. Îţi vine să spui că liftul e ca aerul pentru aceste fiinţe de bloc şi că se închină la el, ar omorî pentru lift, degeaba le spui că înainte se trăia şi fără lift şi că nu era chiar o nenorocire. Chestia cu liftul e tare şi tare e şi dragostea celei mai bătrâne femei de la etajul meu pentru propteaua pe care i-au dat-o de la spital.

Când îi spun s-o lase şi să încerce să meargă ţinându-mă de braţ, îi aruncă o privire galeşă. Ar vrea să meargă ca înainte, dar, într-un fel, şi-a creat un ataşament faţă de această cârjă cu patru picioare, simte că o susţine, că o protejează, n-ar lăsa-o aşa cu una cu două, mai ales poate pentru că, aşa, s-a impus mai mult atenţiei altor bătrâne din bloc, care vin să-i aducă de toate şi s-o compătimească. Năprasnică e slăbiciunea şi are mii de tentacule, necontenit te îmbie să-i cânţi ode. De la un timp, o privesc pe babă şi nu mai simt aceeaşi milă pentru ea, are ce vrea, e cum vrea, n-o să-i dau altceva. Accept să mă informeze, în felul ei, de bloc, dar sunt total absent. Sunt tot mai absent în toate ale lumii, pentru că încerc să fiu cât mai prezent în cele ale Tatălui meu. Dar nu se face atât de uşor trecerea, nicidecum, sunt multe punţi de traversat, mii de legături de făcut şi încă şi mai multe de eliminat.

E uşor să confunzi lucrurile, e uşor să te grăbeşti şi uşor să greşeşti. Iar Decseneaz mi-a explicat asta, mai ales prin anumite situaţii şi prin ceea ce a trezit în mine în diverse momente. Eu voiam un salt abisal, direct, de la început, dar nu-l puteam susţine şi am învăţat de ce. Cel mai lesne, pe calea spirituală, este să devii înfumurat încercând să te desprinzi şi lucrul ăsta e cel mai contraindicat şi cel mai îndepărtat de spiritualitate. Karma, oricât de uşoară, e grea şi vine să te lovească, nu să te răsfeţe. În primul rând, trebuie să faci cunoştinţă cu ea, punct cu punct, trebuie s-o laşi să vorbească şi să nu te faci că n-o auzi. Dacă nu stai faţă în faţă cu karma, dacă nu o aduci înaintea ta,  n-o poţi doborî, fiindcă nu ştii pe cine. Ce face karma să  se deconspire, să îţi arate că este ceva diferit de tine, deşi există prin tine? Nimic altceva decât fermitatea intenţiei tale de a o descoperi. Nu poate rezista acestei fermităţi.

Ai a scoate în lumină toate feţele întunericului pe care le-ai creat singur şi ai a le topi, în lumină. Degeaba vei spune, întorc spatele, nu toate lucrurile sunt importante, ignor una, ignor alta, mă detaşez, uit, şterg, degeaba te vei duce pe munte, vei posti şi te vei supune celor mai grele cazne şi privaţiuni, karma nu e impresionată, karma te cunoaşte dinăuntrul tău,  fiindcă acolo e cuibărită. Nu te poţi juca de-a v-aţi ascunselea cu ea, nu ţine. Dacă faci pe sfântul, te mănâncă pământul. Nici nu trebuie să-ţi propui sfinţenia, trebuie să-ţi propui doar sinceritatea întru devenire.

Nu încerca să le arăţi altora nimic, priveşte-te, vezi-te pe tine, exact aşa cum eşti, cu tot ce ai acumulat şi pune-te pe treabă. Ai fi din nou fălos, dacă ai spune că poţi să reuşeşti singur, niciodată nu poţi, nu te amăgi, cere ajutor, cere sprijin. Cineva abia aşteaptă să ţi-l dea, cineva abia te aşteaptă acasă. Dar mândria, solul mănos al karmei, are şi ea nu ştiu câte nuanţe, nu se va lăsa uşor dată la o parte. E nevoie de răbdare şi de tenacitate, e în special nevoie de voinţă pe drumul regăsirii. Dacă eşti convins că nu îţi mai doreşti nimic altceva. Orice mică îndoială şi orice ezitare se va transforma într-un munte părând aproape de netrecut. Poate că te simţi, pentru moment, mai mult decât în stare să mergi până la capăt, dar, pe parcurs, vei vedea că nu e aşa de simplu pe cum crezi….

…. La frizeria mea de cartier se adună băieţi, iar tăietorul de păr e şi el un băiat între băieţi, la care vin mereu şi tunşi, nu doar netunşi, pentru o tacla, pentru o cafea, pentru un dat cu presupusul, căci, ca mai toţi frizerii, le ştie pe toate, aşa chel cum e, şi-i place vorba, îl face să se simtă bine şi mai puţin singur, când dă cu pieptenele sau cu pămătuful. Aşa e la frizeria mea de cartier, pe la care, din când în când, trec şi eu, iar o şoaptă de sus mi-a zis să mă merg aici, chiar în dimineaţa cu pricina, să provoc spirite de derbedei, tineri sau tomnatici, indiferent…

… Am plecat capul, în aşteptarea semnului. Există, pentru mine, un semn, inconfundabil. A trebuit să pierd multe straturi ale minţii ca să-l percep şi ca să nu mă mai îndoiesc de el. Când te-ai dedicat întâlnirii cu Divinul, negreşit apare şi semnul, altul pentru fiecare. Până la urmă, n-aveam nici un scop şi nici un plan. Asta era cea mai importantă transformare. Nu mă mai grăbeam să mă simt deştept, nu mă mai grăbeam să mă simt ego. Nevoia de a fi sincer la o altă dimensiune, nevoia de a sta în interior şi de a vorbi de aici. Într-o frizerie de cartier, omoram frământări, încet. Am fost, de vreo două ori, invitat la tuns şi am zis că nu e momentul. S-a râs din toate piepturile. Adică, ce naiba, pentru ce venisem şi ce moment? Doar nu eram la spital, să mă pregătesc moral.

Lucrurile pot oricând deveni nostime, dacă le scoţi din făgaşul lor obişnuit. Înţelegeam sensul, pe firul firescului omenesc, pe firul firescului superficial, nu te poţi întâlni cu Cel Înalt, trebuie să ieşi din scheme. Cine vrea să satisfacă aşteptările oamenilor, nu poate satisface aşteptările lui Dumnezeu…

… Doar nu vă îndoiaţi că voi fi întrerupt. Ha-hei, s-a auzit un „au” tare din dreapta mea şi acest au a scos definitiv băieţii din meci, nu cuvintele mele. Unul dintre ei mă ascultase, într-adevăr, ba chiar încercase să priceapă ceva. Mi-am dat seama că vorbisem cam încet, timid, dar n-am apucat să-mi aduc prea multe acuze, individul crea cât se poate de multă rumoare, i se părea incredibil.

– Parc-aş zice că eşti un martor din ăla al lui Lehova, sau Behova, pana mea.

– Taci, mă, că omu’ e nebun, nebun de legat, nici un Ieshova.

– Se căcăfleşte lumea bolnavi d-ăştia, să mor bătut de mama. Îl ia şi pe el la maţele alea, la…Teutonice, cum le zice.

– Tectonice, necultule!

– Scula-mi-ai tu cultura, cu limba, Pandele, îngropa-te-ar morţii de viu!

– Cristinel, tată, în mintea ta goală, de-o râde şi copiii, nu mai scoală nimeni nimic.

– Bă, voi vedeţi ce ne face ăsta, ne învrăbeşte, bă, nu realezaţi? Ia că mă dau la tine acum, savantule cu rugăciuni, de cazi pe spate, isteţu’ păduchilor !

Băiat gras, cu ochi de hienă, plesnindu-şi palmele, de aproape, către mine şi un alt băiat, cu vene multe la suprafaţă, sărind cu un „nene” de pe canapea până lângă frizer, iar frizerul hotărându-se, din spatele cheliei, să calmeze lucrurile, să ia atitudine…Mă privea când şi când, dar urât, în timp ce îşi potolea răsuflarea, mă privea în rate. O situaţie, s-o fi gândit, şi situaţiile sunt de multe feluri, unele sparg lucruri, fac pagube…Se pusese în faţa scaunului de ras şi de tras fire din nas, ca un fel de tampon între mine şi ceilalţi, dacă eram şi violent pe deasupra?

Mai apăruseră câţiva între timp, chemaţi fiind parcă. Se strâmbau, se trăgeau de pantaloni, îşi frecau buzunarele şi din guri ieşea, aprig, un emoţionant folclor de cartier. Din cauza au-lui iniţial din frizerie, toţi căutau acum, de zor,  în minţi, ceva din rostirea mea şi câte o explicaţie, se lăsa cu stări adânci acolo…

…. – Tot ce se întâmplă, s-a întâmplat deja, doar ne aducem aminte, trăind. Înţelegem pe măsură ce reparcurgem drumul din viitorul-trecut şi ceea ce nu înţelegem exact ia chipul unei noi vieţi. Tot ceea ce nu înţelegem, ce nu pătrundem perfect, ne păstrează în timp, este legătura noastră cu timpul şi cu Pământul.

Trebuie să mă pierd pe mine însumi, să mă mântuiesc de mine însumi, ca ego, ca minte, ca set de păreri, de concepţii,  imagini-cuie mentale, realităţi învălmăşite, pentru a-L câştiga pe Dumnezeu şi pe mine cel din El, cel din adevăr.

Orice dorinţă rămasă în tine, chiar şi cea mai mică sau mai nevinovată, acţionează ca un fel de forţă de gravitaţie: dorinţă-ataşament-dependenţă-încarnare; dorinţă-ataşament-dependenţă-încarnare… Insuccesul, o necesitate până la un anumit nivel, pe drumul înţelegerii de sine. Apoi, trebuie să poţi a nu mai iubi Pământul, în nici un fel, dar şi a nu-l mai urî, în nici un fel. Neutralitatea de atitudine, de trăire, devine independenţă, libertate.

Eşti cât eşti, faci cât vrea Dumnezeu. Nu zici nu niciodată. Chiar şi când îţi vine să urli, mulţumeşti. Dumnezeu nu poate dori decât eliberarea ta, însă desigur că printr-un alt fel de a dori, care probabil că exclude tot ceea ce ştim noi despre dorinţă. Eşti copilul Lui şi, dacă Îi vei acorda iubirea şi încrederea pe care le acorzi, în general, unui părinte, în cazul în care nu poţi mai mult, vei primi cadourile, darurile, bucuriile, binecuvântările, pe care numai un Tată ca El le oferă, adică unele de o natură inconfundabilă şi absolută.

Mă încred în Dumnezeu, în binele pe care mi-l dăruieşte El, Cel care întotdeauna dăruieşte, chiar şi atunci când ia. Mă încred în singurul prieten ce nu poate trăda, pentru că nu cunoaşte trădarea, mă încred în singurul mincinos ce nu minte şi îi spun mirării să tacă, Dumnezeu şi când minte, spune adevărul. El minte mintea, încurajând-o să-şi pună speranţa în lucruri ce nu aduc decât suferinţă, într-un final, pentru ca astfel, descurajată, recunoscându-şi neputinţa, exasperată de atâtea nereuşite sau izbânzi fără sens, câştiguri fără valoare,  să-şi moară, de durere, sieşi şi astfel nimic să nu mai stea între conştiinţă şi Creator.

Să facem drum drept, deschis, clar lui Dumnezeu, să defrişăm hăţişurile, jungla închipuirilor, să nu-L lăsăm pe Tatăl nostru să se mai rătăcească în labirintul îndoielii, nehotărârii şi confuziei noastre. Sau ne predăm Lui, sau nici măcar nu-L mai aducem în discuţie. Să-I facem cinste lui Dumnezeu, pentru ca şi El să ne cinstească. În orice rău se ascunde un bine, trebuie doar să-l vezi. Acceptând răul ca pe un bine, neînţeles, urmând a…

– Da, băi, Leo, da, băi, domnule, ce se mai încurcă Dumnezeu şi în mine! Cred că n-am curăţat nimic niciodată, stau toate una peste alta. Ce să treacă, se împiedică de neuronii mei crăcănaţi, vai de steluţa lor beată. O s-o iau de la început, cu televizorul, îl arunc. P-urmă sparg computerul, că-i boala mea de jocuri şi porno, timpul meu pierdut de vită cu cravată. Nu e venit din cer, sigur, e venit din iad, ca să ne ducă acolo.

– Şi ce-o să faci, Tănase?

– Păi poate-o să citesc. Ne spune domnu’ ce. Da’ mai lent, aşa, cu biberonu’, că suntem sugaci.

– Să citim, bravo, ni se mai din jeg. Degeaba suntem noi spălaţi pă corp, şmecheri, dacă puţim la creieraş.

– Ş-o să vorbim şi noi lucruri mai cu carte.

– Adică cu suflet, Tăviţă, că cartea fără suflet e ca ce nu ţi se întăreşte ţie când te apucă, deşi o ai.

– Să vezi ce-ţi întăresc eu ţie ficatu’, vulture, de zbori pă sub pământ!

– N-aţi înţeles nimic, uite cum vorbiţi, mai să vă bateţi. Iubirea, bă, avem nevoie de iubire, restul vine în plus, ca dobânda. Asta e, nu iubeşti, nu ai, că nu-ţi dă nimic Dumnezeu până nu iubeşti. Pe El, în primul rând şi p-urmă pă toţi, da’ pă toţi, nu doar pă tac-tu, mă-ta. Iubire, nu târg, cât poţi, altele mai după.

– Iubire până mă ia ciumălăii de fraier.

– Te iei tu de fraier, de-ţi pasă. Dacă nu ţine, îi smardeşti până iubesc şi ei. Îţi pui iubirea pe pumni şi le-o înfigi până vezi un zâmbet şi primeşti o pupătură.

– Ei, Gigi, nu, zici prostii cât tine de grase, da’îmi dau seama, asta ne lipseşte, mă. Şi e simplu, fir-aş al dracu’, că eu ştiu să iubesc, am iubire şi când dorm. Mulţumesc, băiatu’, adică…Mulţumesc, domnule…

… Cât de greu se lasă mintea învinsă, mintea de om! Ai toate dovezile din lume, dar mai vrei. Frica. Vine oricând te laşi pe mâna minţii, e parcă materia ei primă. Frica nu începe din picioare, nu începe din burtă, nu începe din coate, începe din cap. Să-l tai, nu te avantajează, poţi tăia ce vine de aici, dar înainte trebuie să observi ce vine. Asta ia timp, ia poate multe vieţi, chiar mii. Îţi face, chestia numită minte, necaz după necaz, te mută din durere în durere, dar de cele mai multe ori o laşi aşa, cum ai primit-o, îţi spui că e bine, pentru că alta n-ai şi încerci să te descurci aşa, cu ea. E cazul să te întrebi cine râde, atunci când îţi vine să râzi de tine. Mintea? Râde mintea de minte? Cu siguranţă nu. O mai fi ceva în afară de minte? Cu siguranţă da. Până şi aceşti băieţi vorbiseră de răul minţii,  al unui gen de minte, până şi ei îl simţeau….

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.