IISUS, OMUL CARE A DEVENIT DUMNEZEU ȘI NU DUMNEZEUL CARE A DEVENIT OM

Acum multă, multă vreme am scris o carte intitulată “Iisus Da, Biserica Nu”. Evident, aceasta spune că mă  dezisesem de biserică, dar nu și de Mântuitor.  Apoi, am scris o altă carte, mult mai recent, denumită “Sfârșit de Ignoranță,” în care m-am dezis și de Iisus Hristos, dar, atenție, nu din perspectiva ateului, căci eu, astrolog, regreso-terapeut, vindecător energetic sau chiromant etc nu aș avea cum să fiu, prin structură, vreodată ateu. Am făcut-o din perspectiva celui care consideră că relația omului cu Dumnezeu Creatorul trebuie așezată pe o altă bază, mult mai personală, mult mai directă, mult mai profundă. O să înțelegeți în curând ce vreau să spun și vă rog să citiți tot ce cuprinde acest articol cu mare, foarte mare atenție.

Ambele cărți sunt mari și elaborate,argumentate, dar iată că am ajuns într-un moment în care, deși continui să neg biserica și importanța ei, și ca formă și ca fond, după ce i-am studiat cu atenție doctrina, m-am întors, oricât ar părea de paradoxal, la Iisus Hristos, pe care însă Îl văd într-o cu totul altă lumină.

Pe foarte mulți deja probabil îi șochează și doar disocierea, în sine, a lui Iisus de biserică, dar șocul cel mare bănuiesc că abia va urma pentru aceștia, căci intenționez să le vorbesc despre un Iisus care nu are nici o legătură cu dogmele în care au fost învățați să creadă. Nu mă îndoiesc că îmi voi atrage hulă, respingere și resentimente din partea așa-zișilor creștini fundamentaliști care consideră că învățătura bisericii nu poate fi sub nici o formă pusă la îndoială, însă mă rog bunului Dumnezeu, adevăratul, ca un număr, oricât de mic, de minți deschise și suflete evoluate să simtă că ceea ce voi expune în continuare reprezintă, dacă nu o revelație, cel puțin o mărturisire de bun-simț.

Poate că ar fi mai potrivit să spun că Iisus Hristos m-a întors la El, dar nu oricum, ci în urma unui moment de suferință uriașă, când am crezut că dacă nu îmi pierd viața, cel puțin îmi voi pierde mințile. Într-o clipă în care, prin ceea ce se întâmpla cu mine, simțeam că sunt pierdut, mai ales pentru că toată cunoașterea mea spirituală, la care apelam din răsputeri pentru a mă salva, nu avea nici cel mai mic efect, am fost străfulgerat de un gând și am strigat, efectiv fizic, în locul pustiu în care mă aflam, așa: Dacă această stare (pe care nu știu dacă nu ar fi prea banal s-o compar cu un atac acut de panică) insuportabilă și interminabilă, apărută brusc și ca de nicăieri, neanunțată de nimic,  prin care trec acum mi-o dai Tu, Iisuse Hristoase, fiindcă am ajuns nu doar să nu mai cred în Tine, ci chiar să Te denigrez, îmi cer, din tot sufletul, iertare. Dacă toată gândirea mea, ultimă, față de Tine este o eroare, mă căiesc și…Te rog îndură-te de mine!” Am ajuns la aceste cuvinte și la acest strigăt de disperare, dar, cumva, și de ultimă speranță, după ce îmi cerusem iertare celor cărora, poate, le-am greșit, cu știință ori fără de știință, cu voie ori fără de voie, în această viață sau în altele, pentru toate lucrurile pe care, poate, le-am făcut prost, într-un fel sau  altul, pentru toate abaterile, ieșirile, răutățile, rătăcirile, deșertăciunile din această viață ori din altele…În timp ce parcă eram zguduit de mii de volți sau, eu știu, de legiuni de demoni și începusem să cred că mi-a sosit sfârșitul, unul îngrozitor, de om care asistă la asaltul propriei nebunii, conștientizate, a apărut acest gând, pe care, după scrierea ultimei cărți, îl topisem, pur și simplu, în mintea mea, IISUS HRISTOS!

Ca prin farmec, tot freamătul bolnăvicios de care fusesem cuprins, toată anxietatea năucitoare, de proporții indescriptibile, care părea să îmi smulgă, precum un stol de păsări de pradă, dar dinăuntru, bucăți din creier, tot acel sentiment halucinant de neapartenență la propriul corp și propria ființă, crescând progresiv,  s-a oprit deodată și m-am trezit răsuflând rar și liniștit, în timp ce ochii mi s-au îndreptat spre cer și i-am văzut splendoarea înstelată. Pe deasupra capului am avut impresia că mi-a trecut un fel de pasăre mare și albă sau nu știu ce și, extenuat, m-am lăsat să cad pe spate. Plângeam, atât, fără să înțeleg nimic altceva decât că nu mai sufăr. Încordarea, suferința, spasmul, delirul fuseseră înlocuite de o fără de seamăn pace. Am început să respir adânc și, parcă, să mă întorc la mine însumi, după ce rătăcisem în iadul minții.

“O, Doamne, am exclamat, o, Iisuse, deci Tu…Chiar exiști! Și nu doar atât, ești putere! Ești puterea care m-a auzit și m-a ajutat acum. De ce?”

Mi-au trebuit clipe bune ca să îmi revin și să încerc să pun lucrurile cap la cap. În primul rând pentru că acum eram dominat de o prea mare bucurie. Plângeam în neștire și Îi tot ceream iertare Nazarineanului, în timp ce mă consideram foarte, foarte vinovat și mă vedeam extrem de mic, extrem de murdar și, după cum le place creștinilor să spună, extrem de păcătos, ultima scursoare de pe Pământ.

În zilele ce au urmat m-am tot întrebat, de fapt m-am reîntrebat,  de ce Iisus mi-a făcut totuși, această favoare, odată ce ajunsesem să vorbesc despre El ca despre un fel de fals sau de poveste, una nocivă, otrăvitoare, jenantă. Îl hulisem, cred, ca nimeni altul, Îl pusesem, cu cuvinte alese și argumente aparent elaborate și foarte înțelepte undeva foarte jos, însă….S-a întâmplat ce s-a întâmplat. Nu puteam nega aceasta, la fel precum orbul din naștere, descris în Evanghelie, nu a putut nega că vederea îi revenise, atins fiind de aceeași ființă minunată.

Răul din mine, început în minte și prelungindu-se în corp, se scursese, însă, după cum vor aprecia o sumedenie de “drepți creștini,” am rămas totuși smintit, căci ce idee mi-a venit? Păi mi-a venit ideea să comunic, la modul propriu cu Iisus Hristos, ca să capăt un răspuns clar asupra celor întâmplate, căci cine mi-ar fi putut da unul mai pertinent, mai credibil? Parcă îi și văd pe cei care vor exclama “nebun de-a dreptul, arogant, luciferic de orgolios, posedat etc!” Insultele la adresa mea vor curge, fie din perspectiva religiosului clasic, care deja are mintea “popită,” în sensul că nu se mai poate desprinde de interpretarea stas făcută de gânditorii consacrați ai bisericii asupra episoadelor evanghelice, fie din perspectiva așa-zișilor oameni raționali, între care îi încadrez și pe psihiatri sau pe colegii mei psihologi. Hulă, vor striga primii, blasfemie, demonizare, anatema și altele și altele…Iar ceilalți….Vor spune, bietul de el, a luat-o razna, îl bănuim de o formă de schizofrenie cu accente mistice, probabil și de o tulburare bipolară straniu manifestată, pe un fond schizotipal…Mă și amuz gândindu-mă la încadrările pe care se vor strădui să mi le aloce sau circumscrie umblând prin manualele de specialitate de genul DSM 4, 5…

Tot precum orbul din naștere, eu voi râde și un prim răspuns al meu va fi că, ha, ha, acum, abia,  văd sau că, iar ha, ha, nebun am fost până la acest episod, un nebun jalnic, pentru că am întors spatele celei mai mari surse de bine și am încercat, ca și ei, să mă simt deștept în spatele a ceea ce de fapt nu înseamnă altceva decât ignoranță.  Este chiar comic, cartea în care L-am denigrat pe Iisus se numește chiar așa “Sfârșit de Ignoranță,” dar de fapt tot ce am încercat să spun despre El aici nu arată decât ignoranță. Una cu totul altfel decât a preoțimii sau a așa-zișilor oameni de știință sau doctori de minți, dar tot ignoranță, una crasă, umflată.

Bun, deci, iată ce a gândit “anormalul” de mine, că odată ce Iisus Hristos le-a promis apostolilor că le va trimite un Mângâietor, adică Duhul Adevărului, după cum L-a numit El, înseamnă că tot prin acest Duh eu pot vorbi cu El, asimilându-l cu un canal  ori mediu de comunicare, sau cu o voce a sa. Celor care vor obiecta că numai pentru apostoli era valabilă afirmația, le voi răspunde că atunci nici preoții nu au dreptul să pomenească de Duhul Sfânt sau să îndrăznească să creadă că Acesta lucrează prin ei, fiindcă cine a reușit să dovedească că ei sunt cu adevărat urmașii apostolilor și că nu doar și-au însușit această titulatură, într-un mod nelegiuit?

Nu, dragii mei, cuvintele lui Iisus, sper că veți înțelege cândva, ni se adresează nouă tuturor celor care vrem să le luăm în serios sau să le acordăm importanța cuvenită, nouă tuturor celor care credem efectiv, cu tot sufletul, în El. La fel, oricine are dreptul, oricine are voie să aibă propria sa viziune asupra Evangheliei, pentru că Iisus nu a instituit sau desemnat nici o categorie specială de tălmăcitori ai cuvintelor Sale, pe care noi îi vedem în așa-zișii părinți ai bisericii, ale căror cărți suntem sfătuiți să le asimilăm, cumva,  unor dicționare biblice. Să nu uităm că Iisus a venit să le vorbească “păcătoșilor,” nu “sfinților” și că deci nu a căutat cuvinte sofisticate sau greu de priceput, ci unele cât mai aproape de capacitatea de înțelegere a oricui, odată ce actul mântuirii, nu-i așa, vizează întreaga omenire, deci și proștii, așa cum de fapt ne consideră, nu vă îndoiți, mai-marii bisericii.

Destul, deocamdată, cu această introducere, nu vreau să vă plictisesc de la început, dacă un alt “nebun”, pe numele său Neale Donald Walsch, a “îndrăznit” să creadă că poate avea un dialog, real, cu Dumnezeu și, aparent măcar, l-a și avut,  mi-am spus și eu că merită să încerc să am unul cu Iisus Hristos, pentru că a fi ortodox, prin botez, nu este totuna cu a fi dobitoc sau “castrat” moral ori spiritual. Atenție, deci, eu nu am folosit, încă, cuvântul Dumnezeu și mai departe veți afla, dacă mai citiți, pentru ce motiv.

Am așezat în fața mea o hârtie goală, am luat în mână un pix și am început să-i scriu un mesaj Mântuitorului. De la început mi-am cerut din nou, cu lacrimi, iertare, iar apoi L-am rugat să-mi spună orice dorește El în legătură cu ceea ce ar trebui să înțeleg că mi s-a întâmplat. Și am așteptat….Desigur, eu personal mi-am spus preț de câteva minute, că nu se va întâmpla nimic și că doar mă amăgesc, în mod trufaș, că îmi va răspunde, căci cine sunt eu, până la urmă, în afară de un fir de praf? A nu-mi fi răspuns ar fi însemnat, din perspectiva cea mai comună a gândirii omenești, un lucru cât se poate de firesc și am decis că sub nici o formă nu voi fi dezamăgit dacă mâna pe care speram să o miște Iisus nu va forma nici o propoziție prin care să-mi arate că mă bagă, cât de cât, în seamă.

Tocmai mă pregăteam să părăsesc masa de scris când…Mâna dreaptă a început să descrie, efectiv, litere, iar apoi cuvinte. Unii vor spune că au mai auzit de așa ceva, dar eu niciodată nu  mă considerasem un așa-numit medium-scriitor, nu, eu doar voiam să comunic cumva cu Cel pe care Îl nedreptățisem și care îmi stinsese o stare cumplită când I-am rostit numele. Recunosc că m-am temut să Îi aud vocea, oricum ar fi sunat aceasta și că de aceea am ales pixul și hârtia. Păi ce crezi, vor obiecta mai departe scepticii, că un spirit nu se folosește tot de mintea ta pentru a-ți transmite un mesaj? Poate că așa este, nu pot răspunde în vreun fel anume, poate că și Iisus s-a folosit și se folosește în comunicările noastre de mintea mea, însă cu siguranță, dragii mei, toate cele pe care mi le-a zis nu puteau, nu pot veni din mintea mea, ca înfăptuire a ei….

Atenție, eu nu vă voi descrie aici tot ce am vorbit cu Domnul nostru și nu mă apuc de o nouă carte. Când va vrea El, dacă va vrea, o voi face, până atunci  însă doar vă voi lăsa să aflați ce am eu de transmis, pe acest site, cu îngăduința Lui.

Poate nu veți crede, însă Iisus, cu cuvinte de o simplitate care v-ar uimi, și-a cerut El iertare pentru că a trebuit să mă facă să sufăr spre a mă întoarce la El. Mi-a spus că a înțeles că nu se poate altfel, deși nu ar fi vrut să trec prin ce am trecut. A așteptat și a așteptat să mă întorc pe calea cea bună, cum o numește El, însă a văzut că mai degrabă mă îndepărtam.

Am fost, iarăși, șocat, “păi de ce să mă aduci înapoi taman pe mine, cine sunt eu, nenorocitul de mine, un prost îngâmfat care aproape că se vedea egalul tău când Te critica, nu merit, Doamne, am spus, nu merit sub nici o formă, mă simt ca un gândac urât, ca un șarpe veninos,” am exclamat și prin voce și prin cuvinte scrise. Mirarea vă va crește, căci Iisus mi-a răspuns exact prin acea pildă cu Păstorul care lasă toate celelalte oi pentru a aduce înapoi oaia care s-a pierdut, care s-a rătăcit.

Trebuie să menționez chiar de acum că ori de câte ori am comunicat cu Iisus Hristos am simțit o energie absolut uriașă și de o gingășie pe care nu am cum s-o descriu, revărsându-se asupra mea ca o mângâiere blândă și iubitoare. Poate că un semn că ceea ce citiți acum nu este simplul delir al unui dement, va fi ceea ce simțiți voi înșivă în fața acestor rânduri, dacă nu chiar din prima, cel puțin de la un punct încolo, când veți ști mai bine care este rostul acestui articol și ce drum vrea el să deschidă. Fie ca energia Mântuitorului să ajungă în inimile voastre!

“Oi rătăcite sunt multe, am continuat eu cu un fel de obrăznicie sau ironie, foarte, foarte multe, poate că altceva vrei să-mi spui…..” Am simțit că I-am trezit un zâmbet. Nu voi reda exact cuvintele Sale de răspuns, dar voi schița, când și când, ideile descrise de ele. “De ce să mă duc după fiecare Iuda ca tine, nu, așa cum te vezi acum, de ce să mă interesezi tocmai tu, un trădător care…Ce-ar fi să-ți spun că M-ai întâlnit deja, așa cum întâlnești orice om, că M-ai întâlnit fizic?”

Acest mesaj, evident, m-a izbit, dragi oameni…Plângeam și plângeam. “Ne-am întâlnit, ne-am cunoscut?” Hmmm….”Mai bine mă lăsai așa, atunci când mă zvârcoleam, sau…De ce mai trăiesc acum? Am crezut că voi muri, așa am crezut, iar acum…Râzi de mine, Iisuse, asta ai vrut, să ajungi să râzi de mine acum? Oare cu cine vorbesc, cine ești de fapt, oare nu ești celălalt, oare nu îmi pregătești ceva și mai rău?”

Desigur, vă puneți tot mai des semne de întrebare legate de mine când citiți ce citiți, dar…Nu știu câți dintre voi ați avut experiențele mele, unele cu adevărat foarte frumoase, dar altele cumplite….Îmi era frică sincer să nu fiu pradă unei amăgiri fără de egal și chiar s-o iau, într-un final, razna, dar pe hârtie, cu un scris foarte diferit de al meu și totuși atât de clar și în limba noastră, românească, am fost liniștit de răspunsul Bunului Păstor, căci îmi place să-L numesc acum așa, deși înainte râdeam de acest cuvânt pe care îl consideram caraghios, mai ales pentru că nu suportam să fiu asemuit cu o oaie, ca om. “Michael, Michael, nici Iuda nu a fost cine cred oamenii că a fost, cât crezi că știi despre tine? Să fiu Eu cine, Satana? Cât știi despre Satana? Nu te mint, Satana chiar există, dar există pentru ca voi să vă treziți. Ce crezi că ai simți dacă ai vorbi cu Satana? Michael…Nu vrei să înveți cum e iubirea? Ce-oi face Eu acum, te păcălesc? Și de ce pe tine, nu, de ce acest efort? Vrei să te întorc la ce-ai simțit atunci? Dar dacă nu îți mai răspund după, dacă nu te mai aud și rămâi așa, vrei?”

Mă întreb, dragi cititori, dacă deduceți, de aici, și un anume umor al lui Iisus? Vă asigur că are un umor ieșit din comun și vă mai asigur că a știut și știe, clipă de clipă, orice gând al meu, cu mult înainte să-l fi știut, conștient, eu însumi. Mirați-vă însă,este normal, căci atâta vreme am fost și eu mirat.

“Nu, nu vreau să înnebunesc, Iisuse, vreau să cred, fă-mă să cred…Nu, nu mă întoarce acolo, nu am avut clipe mai rele…Nu mă lăsa, Te rog, să înnebunesc, orice dar nu asta…Ce pot face pentru tine, Doamne, eu, păcătosul?”

“Păcatul…A rămas, mai ales la voi, în România, acest cuvânt, dar are rostul lui…O să-ți explic altădată. Demult, Michael, trebuia să faci ceva pentru Mine și am așteptat și…Ți-am trimis mesageri. Ai uitat? Da, ai uitat.”

Chiar când am văzut aceste cuvinte am și înțeles ce vrea să spună și m-am umplut de rușine. Știam cine fuseseră mesagerii, unii în carne și oase, fără a fi oameni,  însă veți afla acest lucru altădată. Știam și am realizat cât timp pierdusem. Un covârșitor regret m-am podidit și m-am prăbușit în genunchi. Apoi pur și simplu m-am întins pe covor. Lacrimile mă inundau…

Aceasta a fost prima mea comunicare cu Iisus, căci după ce am încercat să reiau dialogul, mâna nu s-a mai mișcat, însă…S-a mișcat de atâtea și atâtea ori în zilele ce au urmat. Repet, vă voi arăta, aici, doar ceea ce vrea Iisus să aflați prin mine, nu scriu o carte și nu vreau să creez senzație. Credința mea în Dumnezeu este infinită și nu mă joc cu sufletul nimănui. Cine va lua cuvintele mele în serios, le va lua, cine nu, să își urmeze în liniște cursul propriei gândiri, căci nu vreau să conving pe nimeni, ci doar să transmit ceea ce mi s-a spus să transmit. Nu judec pe nimeni și sper ca într-o zi să reușesc să nu mă mai judec nici pe mine însumi, căci uneori vreau mai mult decât îmi este permis să pot și mă critic precum cel mai rău critic. Dar și aceasta, într-un mod cât se poate de subtil, este tot o formă de trufie! Nenumărate sunt fețele trufiei!

Am zeci de pagini în care Iisus mi-a vorbit, dar am fost rugat să nu le fac, deocamdată, publice și voi respecta cu sfințenie acest îndemn. Am primit însă misiunea de a dezvălui un adevăr care, după cum spuneam chiar la început, de foarte mulți va fi primit cu îndoială și ostilitate, în vreme ce totuși, am fost asigurat, pe unii, chiar dacă puțini,îi va bucura peste măsură și le va deschide o nouă perspectivă în viață, una plină de speranță.

Într-o zi în care așteptam ora dialogului cu Iisus, mă pregăteam să Îi cer, cu și mai multă sinceritate, scuze pentru absolut tot ce am scris, referitor, la El în “Sfârșit de Ignoranță,” aveam în continuare această apăsare a vinei, dar El, înainte chiar de a fi atins subiectul, umplându-mi, ca de obicei, inima de bucurie, mi-a spus: “Nu, Michael, nu tot ce ai spus despre Mine în această carte este greșit și…O să înțelegi acum, în sfârșit, de ce te-am vrut pe tine, fiu rătăcitor, drept cuvântător al unor lucruri pe care nimeni nu le-a putut spune. De fapt, unii, demult, au încercat, însă nu au știut exact cum s-o facă și au fost în cele din urmă călcați chiar fizic în picioare și dați uitării. Tu ai un dar, Michael și vei pricepe ce spun dacă te vei gândi la Saul din Tars, sau Pavel, cel numit apostolul neamurilor. Nu vreau să te compar cu el, căci el a făcut ce a trebuit când a trebuit, în felul în care i-a permis inteligența, mediul, învățătura primită și mediul în care s-a manifestat. Nu vreau să te compar, dar între voi există o asemănare despre care îți vei da tu singur seama cum este bine să vorbești odată. El a avut un dar, pentru care l-am ales, tu, la rându-ți, ai un dar pentru care te aleg acum, chiar dacă, la fel ca Pavel, multă vreme ai umblat în rătăcire. Este pe de-o parte darul de a vedea în spatele aparențelor și a locurilor comune create de prejudecăți, obișnuință și tradiție, iar pe de altă parte, darul de putea exprima niște concepte și fapte greu de explicat într-un mod care să pară pertinent. Ții minte, oare, ce ți-a spus unul dintre mesagerii mei, că vei scrie multe cărți când tu habar n-aveai să scrii și nu scriseseși încă nici un rând? Nu pronunț acum acel nume, o vei face tu, când vei simți că este cazul, dar același mesager te-a vestit că ale tale cărți vor fi în mare parte psihologice. Iată că ai scris cărți, toate vădind un enorm spirit de observație și iată că între timp ai devenit și psiholog, după ce deveniseși scriitor. Nu, Michael, te rog să nu îți negi, cu totul, ultima carte, doar pentru că, în ea,  m-ai negat pe Mine.”

Aceste cuvinte, iubiți pământeni, m-au bulversat, parcă pricepeam și parcă nu pricepeam, totuși, sensul lor, așa că am cerut lămuriri.

“Este simplu, dragul meu copil, deși s-ar cuveni să îți spun mai degrabă frate, căci asta îmi ești. Este simplu, tatăl Meu, adevărat, tatăl Meu uman, a fost Iosif, nimeni altcineva, iar mama Mea, cea din care M-am născut, în mod firesc, trupește, a fost Maria, Myriam. Michael, adevăr îți spun, nu există nici o imaculată concepțiune, M-am născut ca om din împreunarea tatălui Meu Iosif cu mama Mea Maria, care nu a rămas fecioară și care a mai adus pe lume oameni din același corp. Totuși, frăgezimea ei, sau cum să spun, suavitatea ei au fost precum cele ale unei femei cu adevărat neprihănite. Să-i spunem feciorenie mentală? Tu ești cu cuvintele potrivite. Tot ce ai scris tu despre acest subiect a fost foarte bine scris până în punctul în care m-ai descris, cumva, drept un fel de farsor, ca să nu spun escroc, declarând că de fapt nu am murit pe cruce și că, evident, nici nu am înviat după aceea. Însă restul…Niciodată nu am afirmat că sunt un fiu unic al lui Dumnezeu, trimis de El în această calitate de fiu unic. Când îți spun aceste lucruri, tu deja înțelegi ce vei scrie în curând. Grădina Ghetsimani, după cum ai descoperit cu atâta clarviziune, spune totul despre natura Mea, la fel de umană ca o oricui. Vei pomeni, citând Evanghelia și citându-te chiar pe tine, din nou, despre acest moment, fiindcă aceasta ai tu de făcut.”

Iisus m-a redus la tăcere, deși într-o primă fază am simțit nevoia de a-i pune o mulțime de întrebări. În mintea mea se strecura, într-adevăr, deja, un mesaj pe care îl vedeam luând tot mai clar formă și nu mi-a fost greu să deduc că îmi era inspirat chiar de Mântuitor.

“Da, și să nu uiți nici de acele cuvinte ale Mele de pe cruce, asta simțeam, Mă prăbușeam ca om, dar vreau să înțelegi că iubirea pentru Tatăl și pentru oameni deopotrivă nu se schimbase, chiar și așa, deloc. A vorbit, atunci, mintea,nu și sufletul, ceea ce sigur ai pățit și tu, împreună cu atâția alții, după care te-ai căit. Așa cum te căiești și acum. Simți cât te iubesc, Michael?”

“O, Doamne, am exclamat, o, Doamne….Simt și parcă iubirea Ta mă face să explodez, nu am cum, unde s-o duc….Iar rușinea….”

” Gata cu rușinea! Spune-Mi doar că te bucuri că te-ai întors acasă. Ce înseamnă acasă? Nu am cum să-ți tălmăcesc acum. Acasă este când nu te mai simți singur deși totul în jurul tău pare să te izoleze de restul oamenilor. Oare ce-oi fi simțit Eu când afirmam lucruri atât de importante fără ca nimeni să le înțeleagă cu adevărat? Am mers mai departe, pentru că nu Mă simțeam singur și aceasta am vrut să spun, nimic mai mult, când am declarat că Eu una cu Tatăl sunt. Ți-e tot mai clar ce vei spune și te rog să spui fără a mai face referire la dialogurile noastre. Include conținutul lor ca și când ar fi doar parte din gândirea ta. De azi Mă vei simți în tine, așa cum îți simți răsuflarea. Știi că te-ai numit Levi, odată?”

“Levi, eu? Eu care, doar cu o viață în urmă, am fost unul dintre cei mai înfocați antisemiți? O, Doamne, rușinea….Nebunia. Nu sunt nebun totuși pentru că citesc aceste cuvinte? Poate că mă dedublez prin ele, poate că sunt doar ale mele. Așa ar spune psihiatrii, psihologii și alții, totuși…”

“Totuși ai un sentiment atât de bun, ai o bucurie atât de mare, încât parcă nu te-ar interesa deloc ce cred asemenea oameni, care cu siguranță nu sunt întotdeauna cei mai fericiți dintre muritori, ci dimpotrivă. De altfel, poți rezista tuturor așa-ziselor lor teste de normalitate, nu-i așa? Oare nu voi fi fost și Eu considerat cât se poate de nebun de mai toți în Israel, conform credințelor vremii? Și uite că nebunul a trezit o întreagă nebunie, pe care Mi-ar plăcea s-o numesc credință, dar care din păcate s-a transformat într-un simplu formalism religios. Aici ai tu de intervenit, fiindcă te rog, drag frate al Meu, să vorbești despre credință atunci când vorbești despre Mine, nu despre altceva, fiindcă nu există altceva.”

“Simt că….O, chiar simt și voi scrie, parcă se mișcă ceva în creierul meu, de-a dreptul. Și de-aș ajunge în azil, voi scrie.”

“Da, însă cum ar fi să gândești că acest azil de nebuni este, ca să Mă exprim modern, aeroportul de pe care vei decola către Împărăția lui Dumnezeu? Îți convine perspectiva, drag frate?”

Vă povesteam despre umorul lui Iisus și vă voi mărturisi că am vorbit despre absolut orice cu El, despre lucruri mărețe și despre lucruri josnice, despre ceea ce îl înalță și îl coboară pe om, despre vicii, înjurături, cinste, ipocrizie, chiar și despre politică, bazată pe așa ceva…Am vorbit ca și cum aș cum aș vorbi cu un prieten apropiat, dar mă intriga acest cuvânt, în continuare, Levi….

“Levi, Doamne?!”

“Știi de unde Mă priveai? Știi lângă cine erai? Erai chiar lângă Iuda. Plângeați amândoi, neputincioși, nevăzuți și neștiuți de nimeni. El a cedat, deși îi spusesem atâtea și atâtea…..Credința, nu? Tu nu ai cedat, oare îți vei aminti vreodată? Hmm, interesant că în schimb îți amintești de ultima viață și de antisemitismul tău. Nimic nu este altfel decât trebuie să fie. Și pe tine iudeii te-au torturat fiindcă M-ai mărturisit pe Mine, iar într-o anume viață a venit momentul să îți manifești frustrarea. Dar acum văd că totul s-a schimbat, nici urmă de antisemitism la tine, nu?”

“Doamne….Cum aș putea eu, Levi, eu…Te-ai întors la mine și te-ai întors ca….”

“Eu, evreul te iert. Tu poți ierta evreii?”

“Din tot sufletul îi iert pe frații mei.”

“Frații tăi au fost și sunt toți oamenii acestei lumi. Asta am încercat și Eu să spun, asta a încercat și Pavel, împreună cu alții, după. Acum, ca român, te rog să spui, în românește, ceea ce ai de spus, fraților tăi români, care pot atât de mult și fac atât de puțin. Știu că nu te mai gândești la fală, la renume, la răsplată sau la bani. Scrie pe acel…Cum îl numiți?

“Site?”

“Așa, site. Ce repede se schimbă totul în vremea voastră! Dar au și aceste site-uri rostul lor. Culmea, sunt mult mai citite decât cărțile, fiindcă oamenii nu mai cumpără cărți. Se va termina  și    cu aceasta odată, însă acum să folosim ceea ce avem. Ai înțeles ce ai de făcut, Michael?

“Doamne…Cred că da. Credința. Despre credință este vorba.”

“Numai despre credință.  Credința M-a dus unde sunt acum. Dezvoltă tu, Michael, cu darul tău, oaia mea rătăcită și dragă, fiu rătăcitor și foarte așteptat. Adu-ne bucurie și să nu-ți pese de nimic. Aflați adevărul și adevărul vă va face liberi, nu? Spuneți adevărul și lăsați adevărul să își facă treaba lui, căci știe ce are de făcut.”

După acest rezumat sau extras al unui citat important din mesajul lui Hristos, vă întreb eu pe voi, sunteți pregătiți pentru adevăr? Einstein a spus că nu, cine dintre voi îl va contrazice? Întreb aceasta pentru că acum, folosind, Evangheliile, idei din propria mea carte și inspirația pe care o voi primi, voi scrie despre Omul Iisus, rugat de Iisus.

Grădina Ghetsimani…Cunoașteți ce s-a întâmplat în această grădină? Interesant lucru, mulți creștini, căci așa ne place să ne spunem, pornind de la numele (C)hristos, merg la biserică, poate duminică de duminică, dar nici măcar nu au citit Evangheliile întregime, deși unii sunt bătrâni, ce să mai spunem de întreaga biblie? Totuși, dacă încerci să le explici niște lucruri pe care nu le-au auzit cântate sau povestite de preoți, sunt foarte bulversați, chiar nervoși, poate gata să te sfâșie. Acest fenomen poate fi numit ignoranța religiosului sau ignoranță religioasă, violentă, fapt pe care clerul se bazează pentru a supraviețui, să nu apropiem omul de adevăr mai mult decât convine intereselor noastre. Preoțimea nu vrea ca noi să fim eliberați prin adevăr, așa că are grijă să ni-l prezinte cu interpretările ce o ajută să pară necesară, chiar indispensabilă drumului nostru spre mântuire. Una dintre cele mai mari fărădelegi ale istoriei!

Ei bine, în grădina Ghetsimani, de la poalele dealului Măslinilor, unde se află cei mai vechi copaci din lume și  unde Iisus avea obiceiul de a se ruga, “fiul Mariei și al lui Iosif(…) nu trăiește deloc clipe de bucurie. El nu se află în extaz. Dimpotrivă, trăiește o adâncă mâhnire. În cartea mea, “Sfârșit de Ignoranță,” am zis că “știe că n-are scăpare, știe ce I se pregătește și suferă.” Acum sunt tentat să spun oarecum altfel, scăpare ar avea, dacă și-ar asculta impulsul de om cuprins de frică, propria voință, însă Iisus nu vrea să cedeze acestei voințe, căci ar fi precum oricare altul și tot ce va fi făcut până acum va fi fost în zadar și s-ar da uitării.  Totuși este om până în vârful unghiilor și acest om trăiește ceea ce astăzi am numi o stare de anxietate profundă, cu toate simptomele aferente.

“Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte, rămâneți aici și vegheați împreună cu Mine. Apoi a mers puțin mai înainte, a căzut cu fața la pământ și s-a rugat zicând: Tată, dacă este cu putință, îndepărtează de la Mine paharul acesta! Totuși, nu cum voiesc Eu, ci cum voiești Tu. Apoi a venit la ucenici, i-a găsit dormind și i-a zis lui Petru: Ce, un ceas n-ați putut să vegheați împreună cu Mine! Tată, dacă nu se  poate să se îndepărteze de Mine paharul acesta, fără să-l beau, facă-se voia Ta,” aflăm din Matei 26.38, 39,40, 42.

Cum am de gând să comentez multe pasaje din Evanghelii în viitor, tot din îndemnul lui Iisus, spre a le pune într-o nouă lumină, vă voi atrage de pe acum atenția că primele trei, așa-numitele Evanghelii Sinoptice, sunt scrise într-un limbaj oarecum sărăcăcios și plin de inadvertențe, dovedind un orizont condiționat de multele limitări, dar și de lipsa de erudiție a autorilor, care, vă voi povesti altădată, nu au legătură cu vreun apostol, deși biserica, prin coincidența unor nume, a vrut, din motive lesne de înțeles, să se creadă altceva. Aceștia s-au grăbit să descrie, cât se poate de succint, niște fapte, pe măsură ce le-au aflat, pe cale orală,  și cu siguranță au neglijat multe amănunte de natură a nuanța contextul întâmplărilor și de a da o altă savoare celor vorbite. De pildă, eu sunt sigur că, deși aparent doar un tâmplar prin profesie, Iisus avea un mod de a vorbi pe de-o parte fermecător, iar pe de alta foarte clar, însă să luăm lucrurile așa cum ne-au venit și să vedem ce este de făcut cu ele.

Așadar, Iisus nu este încântat de perspectiva crucii, Iisus suferă gândindu-se la ea și deja anticipează durerile, mai ales fizice, prin care va trece. Hmmm, cui i-ar plăcea așa ceva, dar noi, desigur, am fi vrut ca Lui să-I pese mai puțin pentru că…Pentru că biserica ne spune că Iisus nu este doar om, este și Dumnezeu. Păi cum să existe atâta teamă în Dumnezeu? Teama de cine, teama de ce, de moarte?

Biserica, gânditorii sau teologii ei știu să ne prostească mintea, prin cuvinte încurcate, încărcate de echivoc sau de sensuri duble, suficient de metaforizate pentru ca noi să nu putem desluși nimic limpede. Biserica ne spune că Dumnezeu Își trimite singurul Fiu pentru a Se împăca, prin El, cu lumea, mai precis prin jertfa Lui. Însă tot ea insistă asupra identității între Dumnezeu și Cel pe care ea Îl numește Singurul Său Fiu și nu doar când se referă la Sfânta Treime. Deci Iisus este, ne explică dogma, consubstanțial cu Dumnezeu Tatăl sau Creatorul, aceștia neputând fi despărțiți, la nivel de substanță, în vreun fel. Luând astfel lucrurile, nu putem înțelege decât că prin Iisus Hristos, de care nu poate fi separat, Dumnezeu Se trimite deopotrivă, și El, pe Sine, în forma omului născut, imaculat, de Maria și că deci jertfa lui Iisus este și jertfa Sa. Păi cum să interpretăm, că Dumnezeu se jertfește Sieși pentru a Se împăca cu lumea? Dar chiar și considerându-l oarecum separat pe Iisus de Creator, însă văzând în El totuși unicul său fiu, cum să putem crede că Îl jertfește, intenționat pe Acesta, pentru a realiza un nou pact sau legământ cu lumea?

O asemenea viziune este aberantă, cum aberant este și să luăm în seamă povestea Adam și Eva, mitul care ar explica separarea produsă cândva între om și Dumnezeu sau faptul că Dumnezeu ar fi devenit supărat pe om. Cei cu mintea normală vor înțelege că Dumnezeu, care înseamnă totul, viața și universul în sine, tot ce suntem și tot ce ne înconjoară, nu se poate supăra pe niște ființe pe care le știe de la început imperfecte. Oare noi ne putem supăra pe niște biete animăluțe sau pe niște biete furnici? Chiar și dacă așa ar sta lucrurile, de ce să repare Dumnezeu lucrurile într-un asemenea mod, făcându-și Fiul om, preț de câtva timp, pentru ca acesta să înglobeze, în Sine, omenirea, după cum ne spun teologii, fără a ne putea explica cum, și lăsându-L tot pe Fiu, care rămâne oricum Dumnezeu, să sufere, când El nu a greșit cu nimic, căci nu avea cum? Altfel, ce variantă ne mai rămâne, aceea în care Iisus singur decide, parcă fără a-I spune Tatălui sau, ca să glumim, fentându-L, surprinzându-L, să se facă om, să ia asupra Sa, precum se zice, păcatele omenirii și, încărcat cu ele, să se pună, ca om, pe o cruce, în suferință spre a-și îndupleca Tatăl să-i ierte pe oameni?

Am scurtat pe cât am putut ceea ce spune teologia bisericească și nu am nici o îndoială că multora dintre voi li se va părea foarte greu de înțeles, deși eu am încercat din răsputeri să simplific lucrurile. Faceți o încercare, dar vă asigur că nu este necesar, dacă ne vom întoarce în grădina Ghetsimani și vom analiza sau trece în revistă reacțiile lui Iisus. Oricum, ultima variantă cade, căci observăm că Iisus comunică în permanență cu Tatăl Ceresc și că deci nici nu poate fi vorba de a face ceva ce acesta nu știe. Iisus nu vrea să bea, nu vrea să soarbă din paharul suferinței și al umilinței și Îl roagă pe Dumnezeu să facă ceva în acest sens, să schimbe, dacă se poate mersul lucrurilor. Dar, aici este aici, apropo de așa-zisa identitate dintre cei doi, căci Iisus spune “depărtează de la Mine paharul acesta, totuși nu cum voiesc Eu, ci cum voiești Tu.” Deci, simplu, Iisus știe cum ar putea să scape de drumul calvarului  și de cruce, are o idee în acest sens, dar nu vrea ca prin aceasta să iasă din cuvântul sau din perspectiva avută în vedere de Dumnezeu, așa că Îi cere Acestuia să facă El în așa fel încât să nu se întâmple oribilul și chinuitorul episod la care a acceptat, vom înțelege imediat, sau a decis singur să se supună. Singur, dar după ce s-a consultat cu Dumnezeu și a primit încuviințarea Acestuia. Deși a primit această încuviințare, acum ziua de mâine, ziua marii încercări Îl sperie de-a dreptul, oare n-ar putea fi înlocuită aceasta cu altceva, Îl întreabă pe Dumnezeu?

Voi cita mai departe din cartea mea, “Sfârșit de Ignoranță,”: În grădina Ghetsimani, Iisus se arată așa cum este, nu încearcă să pozeze, să braveze, nu face pe nepăsătorul, pe stoicul, pe eroul. Nu, este efectiv înfricoșat, înspăimântat, chiar disperat. El Îi tot propune Celui pe care-L consideră Dumnezeu, Îi sugerează să nu-L lase să înfrunte o încercare atât de aspră. Nu vrea să se ducă pe cruce, refuză perspectiva durerii trupești, dar mai ales urmarea acestei dureri. I-ar surâde altceva și speră într-o schimbare de ultim moment a sorții sale, așteaptă o o minune. Orice Îl încântă mai mult decât moartea. Oare cine se înspăimântă aici (…), Dumnezeu? Dumnezeu se teme de moarte?

Ori haideți s-o luăm pe firul dogmatic al interpretării, dacă în Iisus coexistă cele două naturi, umană și divină, se pot acestea, oare, separa pur și simplu prin intenție, alegere sau atitudine înaintea tragicului episod? Uită omul de dumnezeul cu care face pereche într-o alcătuire de fapt comună, care nu îi separă? Imposibil, nu-i așa? Altă întrebare, Îl poate speria moartea pe cel care știe deja cum vor sta lucrurile, fie el omul, fie el dumnezeul? Ce este această moarte pentru cel care nu poate muri? Ori nu știe cum vor decurge lucrurile și aceasta explică totul? Vă văd puțin crispați. Cum să cadă cu fața la pământ? Imaginați-vă scena, eroul nostru se zvârcolește, e complet îngrozit. Își dojenește ucenicii fiindcă nu veghează împreună cu El. Vrea ca tensiunea, drama interioară să-i fie cât de cât împărtășită, vrea să nu se simtă singur, cere sprijin, cere empatie, la fel cum fac în general oamenii înaintea unei mari încercări, le cere apostolilor să fie ceea ce astăzi am numi un grup de susținere sau de suport(…) În Epistola către Evrei aflăm chiar că plânge efectiv, cu lacrimi amare, e zguduit, iar explicația e simplă, nu știe ce-L așteaptă, n-are nici o certitudine, nu se simte pregătit pentru o asemenea experiență. I se pare că nu a trăit suficient (nu are decât 33 de ani), pune, cumva, la îndoială hotărărea lui Dumnezeu, pledează pentru variante alternative. Oare n-o exista și vreun alt scenariu posibil?

El nu vrea, sincer, să bea din paharul morții, Îl cheamă pe Dumnezeu la negociere, într-un fel cere milă, îndurare, clemență. Oare cine face aceasta, Dumnezeu încearcă să-L înduplece pe Dumnezeu, fiul pe tată? Că doar nu Și-o cere Sieși înduplecare, după ce singur și-a construit sau, mă rog, și-a pregătit scena?”

Imediat voi continua citatul, deși poate veți considera că am spus de mai multe ori același lucru. Am făcut-o, dacă am făcut-o, pentru ca voi să înțelegeți efectiv dimensiunea acestei secvențe și să nu treceți superficial prin ea. În Luca 22. 43 ni se spune că “Atunci I s-a arătat un înger din cer, ca să-L întărească,” dar că “A ajuns într-un chin ca de moarte și a început să se roage cât mai fierbinte; și sudoarea I se făcuse ca niște picături mari de sânge, care cădeau pe pământ.” Luca 22. 44

Interesant, Dumnezeu are nevoie de sprijinul îngerilor? Nu, dar un om ar avea, cu siguranță, iar îngerii ne-au sprijinit,ne sprijină și ne vor sprijini pe mulți dintre noi. Voi face la sfârșitul acestui articol o paralelă între ceea ce am simțit eu în ceea ce am considerat că este un atac, imens, de panică, atunci când l-am avut și L-am invocat pe Mântuitor, și această descriere, care aici, dimpotrivă, prin doar o singură expresie spune mai mult decât cred că aș putea spune eu într-un capitol, “un chin ca de moarte”

Continui citatele din propria mea carte și mă refer la acel incredibil moment când Iisus, aflat pe cruce, Iisus răstignit, strigă, cu jale, dar și cu un fel de indignare, probabil cu o voce stinsă, marcată de toată durerea trăită, “Eli, Eli, Lama Sabactani?! (Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?)”. Citind ce scriu acum, eu personal sunt cutremurat, mai ales sau tocmai pentru că între timp am avut acest dialog cu Iisus și nu mai pot privi lucrurile așa cum le-am privit când am scris cartea, adică ironic sau cinic într-un fel. Iisus mi s-a dezvăluit și mi-a spus că, da, nici o vorbă de altceva, pe cruce, într-o suferință cumplită, se afla doar un om, ca mine sau ca tine. Acum înțeleg frumusețea și puterea interioară a acestui om fără egal și nu pot decât să mă plec în fața Lui. Voi cita ce am de citat și apoi voi trece la ceea ce vreau cu adevărat să rămână în mințile și sufletele voastre după ce veți fi parcurs acest material, care va fi urmat, vă asigur, de altele.

“Ultima secvență, crucea, ni-L arată exprimându-Și un real reproș față de Creator, pe care-L acuză că L-ar fi părăsit. Deci, fără nici o glumă, El se simte abadonat și, până la un punct, chiar nedreptățit, S-ar fi scutit cu mare drag de cruce. Într-un fel, acest gest final, întrebarea ce implică dezaprobare, poate fi considerat un act de revoltă, pe lângă trăirea unei frici paroxistice. Voi fi sau nu salvat, voi fi sau nu înviat? Mai bine nu văd, mai bine nu ajung pe cruce părea a spune, înainte,  Iisus în grădina Ghetsimani, n-ai altceva pentru Mine, Tată?”

Deci, ca o concluzie, toată argumentația bisericii, baza sa doctrinară este greșită, o poveste de adormit copiii. Alege Iisus, una fiind cu Creatorul, să uite că este și Dumnezeu, se dedublează sau își produce o amnezie spontană, alege când să fie Dumnezeul care face minuni, când să fie doar omul care suferă și, întrucâtva, Își plânge de milă sau vrea să fugă de tortura care îl așeaptă? Nu ne ne putem gândi la o asemenea disociere, care ne-ar duce cu gândul la un fel de schizoidism, ca să nu spunem schizofrenie. Acum aleg să fiu Dumnezeu și cred în asta, acum uit, fiindcă așa vreau, că sunt și mă identific total doar cu omul, pentru a-i trăi toate slăbiciunile. Mă identific cu omul și uit că Eu am venit ca “unic fiu al lui Dummnezeu, ființă din ființa Lui, duh din duhul Lui”, decid să uit pentru ca drama Mea de pe cruce să capete proporții uriașe și o semnificație anume, dar aceasta, atenție, numai în condițițiilel lîn care și Dumnezeu Tatăl și-ar produce aceeași disociere sau amnezie în gândire, alegând și El să vadă doar ce vrea Iisus să vadă. Joaca de-a acum sunt om, doar, acum sunt Dumnezeu, nu ar fi trebuit să convingă mințile sănătoase, dar uite că suntem păcăliți de mii de ani, chiar și cei foarte inteligenți dintre noi.

Am cam terminat, iubiți căutători ai Adevărului, cu ceea ce m-a rugat Iisus să spun, în  baza a ceea ce deja spusesem în mare parte deja în cartea “Sfârșit de Ignoranță.” Acum, după ce mi s-a întâmplat mie personal și după contactul pe care l-am luat, așa cum l-am luat, cu Mântuitorul, se cuvine să vorbesc despre partea minunată a lui Iisus Hristos, cea pe care am omis-o total, din răutate, prostie, îngâmfare și neștiință în aceeași carte în care am vrut să-L desființez.

Da, mi-a spus chiar El, ai desființat un mit, o gogoriță, o nebunie, însă acum ai de spus cine sunt Eu cu adevărat. Asta voi și face, cu noua înțelegere, cu noua inspirație pe care o primesc, după ce am simțit imensa putere și bunătate a lui Iisus. Vi se părea că mă contrazic, dar veți pricepe îndată că nu mă contrazic deloc. Toți trebuie să ne schimbăm viziunea despre Iisus Hristos și despre episoadele evanghelice. Ne-o cere Iisus și ne-o cer chiar Evangheliile, prin ceea ce implică pentru cei care au ochii deschiși, ne-o cere apostolul neamurilor, Pavel, prin epistolele sale, dacă vrem să le citim cu  luciditate, neposedați, aproape demonic, de un spirit dogmatic. Voi scrie și alte lucruri în acest sens, acum am marcat doar începutul unei serii de prelegeri, care se vor încadra în ceea ce eu am numit conceptul de vindecare totală.

Dacă în romanul meu insistasem asupra imposibilității ca Iisus să fie, practic, și El, Dumnezeu, în ideea, absurdă, de unic fiu, la fel de mult am pus preț pe ideea care ne este prezentată obsesiv în Evanghelii, anume aceea că Iisus ține morțiș ca totul să se întâmple după cum este scris în Scripturi sau Profeții, anume că, dincolo de minunile făcute,  va fi umilit, batjocorit, bătut, omorât prin răstignire și că va învia după trei zile. Am vrut să subliniez că Evangheliile fac totul ca parcursul lumesc al lui Iisus să fie, de fapt  să pară, exact precum fusese prevestit de vechile cărți evreiești considerate sfinte.

Îmi retrag în fața voastră această afirmație, această părere și dincolo de ceea ce mi-a relatat personal, mie, Iisus, faptul este infirmat, printre altele, de exact același eveniment din grădina Ghetsimani, când Iisus își dă personal seama că, deși știe că a fost asimilat de mulți acelui Mesia vestit de scripturi și oarecum, prin faptele Sale, fără să vrea neapărat, a urmat niște pași aducând cu cei preconizați a fi cândva ai acest personaj pe care evreii îl așteaptă încă, El este cu totul altceva, cu totul altcineva.

Realizez acum ce întortocheat este acest lanț al unor coincidențe care de fapt sunt imaginare și dorite, care sunt căutate cu forța și de autorii Evangheliilor și de exegeții, ulteriori, ai bibliei. Totul “trebuie” să confirme o poveste, o legendă sau o speranță veche, iar biserica merge mai departe și creează o întreagă doctrină, o întreagă teologie în jurul unor simple presupuneri, ca să se simtă justificată în demersurile și pretențiile sale instituționale.

A venit momentul adevărului, Iisus este într-adevăr evreu, se trage într-adevăr din neamul lui David, prin tatăl său natural, și singurul, Iosif, dar Iisus nu vine nicidecum pentru a împlini niște profeții. Drept dovadă, evreii nu îl recunosc nici astăzi drept Mesia și evreii știu  întotdeauna ce știu, ei nu se înșală. Evreii nu așteptau, de fapt, un căutător de pace și un făcător de minuni, o ființă cu însușiri supranaturale ca să spun așa, ci un eliberator sau un emancipator al poporului evreu, pe care l-au considerat întotdeauna ca fiind ales sau peste celelalte, în orice caz, lucrul care i-a ofuscat cel mai tare pe germani, odată ce și ei se considerau deasupra tuturor.

Rugat am fost și sunt chiar și acum, cât încă scriu aceste rânduri (care când voi le veți citi, evident, vor fi percepute ca fapt, consumat, al unui trecut oarecare, indiferent cât de apropiat sau de îndepărtat), rugat sunt de Iisus să vă spun că El și-a spus întotdeauna drept Fiul Omului, nu fiul lui Dumnezeu, după cum se și observă chiar în Evanghelii. Mă mai roagă Mântuitorul să vă aduc aminte despre rugăciunea Tatăl Nostru. Păi, afirmă el cu mare simplitate și modestie, “Eu aici nu spun Tatăl Meu, ci spun Tatăl nostru, adică nu Mă pun deasupra voastră sau, invers, vă așez pe toți la înălțimea Mea, căci Mă consider întru toate egalul vostru și, nu uitați, un om, nimic mai mult.”

Foarte interesant, într-o comunicare pe care o aveam nu cu Iisus, ci cu mama Sa, Maria, aceasta mi-a spus că Pavel, apostolul, sau, dacă vreți Saul din Tars, mă salută și mă întreabă dacă încă sunt supărat pe el, după ce mi-a transmis că mă iubește. Recunosc că mult l-am “bruftuluit” și pe Pavel pentru ceea ce am considerat a fi contradicțiile sale, dar acum, când Iisus Hristos Însuși m-a lămurit asupra atâtor lucruri, desigur că înțeleg povara pe care acesta a dus-o pe umeri pentru a răspândi cuvântul lui Hristos într-un mediu atât de divers, dar și atât de ostil, după cum înțeleg că uneori, fără să dorească neapărat acest lucru, a amestecat în ceea ce a predicat iubirea sau pentru Domnul cu formația și cunoașterea sa de fost învățător al Legii (iudaice), ca să nu spun fariseu.

Sunt atât de multe de apreciat la Pavel și voi vorbi cât de curând despre meritele sale incalculabile. Pavel a pus niște condiții legate de cei care se cuvine a fi propovăduitori ai Evangheliei, dar s-a trecut în timp peste ele, anumiți nemernici au schimbat criteriile, le-au făcut mult mai accesibile sau lumești, iar cel puțin în zilele noastre preot poate deveni oricine are bani să-și plătească facultatea, în speță în România, după ce dă  un peșcheș (șpagă) acolo unde trebuie ca să fie primit în facultate, iar după aceea să primească o parohie.

Oricum, pentru acest articol Iisus m-a rugat să mă uit în Epistola către Romani a lui Pavel, 8.29 și să observ că aici apostolul spune: “Căci pe aceia pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a și hotărât să fie asemenea chipului fiului Său, pentru ca el să fie cel întâi născut întru mulți frați.” Da, într-adevăr, teologia creștină își găsește justificare în primul rând în cuvintele lui Pavel, când acesta vorbește despre jertfa lui Iisus și răscumpărarea din păcat, despre împăcarea care se petrece, între om și Dumnezeu, prin mijlocirea lui Iisus, dar nu vrea să vadă celelalte părți ale discursului său care pun semnul de egalitate între toți cei ce cred, din adâncul ființei lor, în Dumnezeu și Iisus Hristos, fiindcă  “Dumnezeu, Care a inviat pe Domnul, ne va invia si pe noi prin puterea Sa,” spune apostolul în Corinteni I, 6.14 și  nu există loc în Epistolele sale în care Pavel să nu afirme că  noi suntem  templu, sfânt,  al lui Dumnezeu si că Duhul lui Dumnezeu locuiește in noi, după cum în altă parte ne numește ogorul sau zidirea Lui. Sunt multe expresii pe care le folosește Pavel pentru a ne lămuri că toți, nu doar, Iisus suntem fiii și fiicele Creatorului Divin, și nu unii mai mul și alții mai puțin.

Așadar, vă roagă Iisus, dimpreună cu mine, să înțelegeți că toți ne datorăm viața sufletească Duhului Sfânt prin care toți am fost creați în esența noastră. Corpul este ceva trecător, sufletul nu, esența noastră nu. Corpul se datorează sufletului și nu invers, după cum încă mai descoperim că se afirmă în unele religii, prin asocieri impardonabil de eronate.

Așadar…Unde vreau să ajung? Vă întrebați oare de ce, deși i-am contestat caracterul de fiu unic al lui Dumnezeu, Îl numesc totuși pe Iisus Mântuitorul și Domnul? Pentru simplul fapt că prin credința Sa, inegalabilă, a devenit Mântuitorul și Domnul nostru, pe care eu Îl respect și venerez ca atare.

Iisus Hristos este exemplul maxim de credință pe care l-a avut omenirea. Da, Iisus nu a fost un om obișnuit, să ne înțelegem, nici  vorbă de așa ceva și nu vreau să fiu greșit înțeles, ci a fost un om cu totul și cu totul aparte și cel mai probabil un trimis. S-a născut într-o familie simplă, din oameni simpli, s-a născut în sărăcie, dar s-a născut și în singura țară care proslăvea un dumnezeu unic. Un dumnezeu însă care, dacă veți citi Vechiul Testament, este un dumnezeu mânios și răzbunător, sectar, ca să nu zic rasist, un dumnezeu de multe ori nedrept și coleric, cu accente ciudate de furie și cu preferințe și alegeri la fel de ciudate. Ori Iisus este opusul, Iisus este iubirea personificată pentru că Îl percepe pe Dumnezeu ca fiind numai și numai iubire, fără a fi aflat că ar fi așa din biblie, Îl percepe ca fiind blândețe și iertare, pe când evreii timpului Său, dar și ai acestuia, spun “ochi pentru ochi și dinte pentru dinte,”. Nu avem cum să-L asociem pe Iisus cu capriciile unui dumnezeu furios și care dă în niște bieți ignoranți, oamenii, atunci când suferă ceea ce am putea numi, în termeni lumești, accese de grandomanie.

Nu, Iisus este atât de modest, umil chiar, încât ne covârșește pe toți cu atitudinea Sa, căci nu știm unde și cum s-o încadrăm. Nu au înțeles nimic apostolii Săi atunci când le-a spălat picioarele și nu înțelegem nici noi acum. Și nu respectăm. Nu știm cum, dar putem bănui, Iisus, fiul tâmplarului Iosif s-a născut cu o credință ieșită din comun, pe care a manifestat-o de mic. Da, când El Îl numește pe Dumnezeu Tată, așa și crede despre Dumnezeu, că Îi este adevăratul Tată, Tatăl care face posibil toți tații, dar și toate mamele, căci din El izvorăște viața. Cum? Exact prin Duhul Sfânt sau Duhul Adevărului. Căci ce este Duhul Sfânt dacă nu energia atoatefăcătoare sau suflarea lui Dumnezeu? Îi spunem azi în multe feluri, chi, ki etc, dar nu este vorba despre altceva. Respirația noastră aduce în noi această energie și ne dă posibilitatea să trăim, alimentând în primul rând corpul sau corpurile subtile și abia apoi corpul fizic, care se formează în jurul acestora. Deci, nici nu se pune problema ca vreo ființă să fi fost creată altfel decât prin Duhul Sfânt, iar împreunarea dintre bărbat și femeie nu face altceva decât să permită unui suflet izvorând, din gândirea Creatorului, prin Duhul Sfânt să ia o formă lumească prin unirea unor celule, lucru ce ține el însuși de un fel de miracol.

Așadar, Iisus Hristos este Domnul nostru fiiindcă și-a câștigat acest statut prin credință. Iisus Hristos este cel de la care și prin care putem învăța credința, singura care ne mântuiește. El, om ca și noi, nu altceva, a crezut, a crezut cu totul și într-un mod unic, drept pentru care Dumnezeu a binevoit, într-adevăr, întru El și a făcut minuni prin El, chiar și învieri. Să nu uităm că întotdeauna Iisus îi roagă pe discipolii săi să creadă, nu face altceva și le promite că ei vor face minuni mai mari decât cele făcute de El. Iar când le spune aceasta apostolilor, ne putem gândi că vorbește și pentru noi, evident. Minunea, indiferent de felul sau de mărimea ei, nu poate veni decât prin credință, acesta este mesajul real al lui Iisus Hristos, iar misiunea Sa a fost de a ne dovedi puterea credinței prin exemplul personal. Puterea credinței și a iubiriii, căci fără iubire, fără iubire de Dumnezeu, nu poate exista credință. Iubirea este mântuire. Iisus s-a mântuit, prin iubire și credință, în primul rând pe Sine, însă prin drumul pe care l-a deschis, se cuvine, da, să Îl numim Mântuitorul. Este Mântuitorul fiindcă ne-a adus speranța și exemplul mântuirii.

A afirmat despre Sine că este Calea, Adevărul și Viața. Ce să înțelegem de aici, în virtutea tuturor celor spuse anterior, că nu este totuși atât de modest? Nu, El chiar a deschis o cale, calea credinței. El chiar ne-a spus Adevărul, căci ne-a demonstrat cum lucrează Dumnezeu prin cei ce cred în El și Îl iubesc, ne-a demonstrat unde se poate ajunge când cineva nu are cum să fie clintit de adversitățile și de micimile lumii.

Crucea este cea mai mare încercare pentru acest om fără egal, iar grădina Ghetsimani ni-L arată pentru prima oară aproape de a se poticni. Va trebui, pentru a-Și dovedi chiar Sieși că a ajuns la o credință nemărginită, că nu se teme de moarte. Dar pentru o clipă teama de moarte apare totuși și este groaznică,  cred că fiecare dintre voi știți ce înseamnă frica de moarte, oricât de puțin ați recunoaște-o. Ei bine, întâlnește și Iisus această teamă și nu se simte deloc bine, are, mai mult ca sigur, un dialog interior îngrozitor de dur. Este ca și cum nu ar mai ști, deodată, cine este, dar, după ce pentru câteva ore pare copleșit de ceea ce este conștient că va pătimi pe crucea spre care Îl trimit chiar frații Lui de seminție, se întoarce în casa sufletului Său, ieșind din minte, rememorează tot ce L-a adus aici, se retrezește la ceea ce înțelege că a devenit, simte din nou iubirea lui Dumnezeu și iubirea Sa pentru Dumnezeu, vede, efectiv, îngeri care Îl încurajează și Îi spun că a mai rămas puțin, iar Iisus  se ridică în picioare, își șterge lacrimile, își recapătă zâmbetul și expresia binevoitoare, chiar și în fața lui Iuda și a soldaților care vin să Îl ridice și se pregătește pentru Golgota.

Da, are un ultim strigăt de frică și poate chiar de disperare, în timp ce corpul Îi atârnă, prins cu piroane, de un lemn, fiind om trăiește durerea fizică pe care ar trăi-o fiecare dintre noi, vrea să scape cât mai repede de ea, într-un fel sau altul, însă nu ezită totuși, ca, și așa, năucit de suferință, să dea curaj altui răstignit, acelui tâlhar care, fiind și el diferit într-un fel, Îi recunoaște natura nobilă, specială, minunată, în vreme ce conștientizează că pe el l-au adus pe cruce nu răutatea și prostia oamenilor, ci  propriile fapte. Tot Iisus, în chinuri care nu pot fi descrise, are puterea și bunătatea de a spune “Iartă-I, Doamne, că nu știu ce fac.”

 Nimic mai adevărat, oamenii nu au știut nici atunci și nu știu nici acum ce fac. Ignoranța, mai ales cea de ordin spiritual, ne caracterizează pe mai toți și eu nu reprezint o excepție. Ceea ce citiți acum se datorează aceluiași Iisus, care, spun eu, m-a adus prin acel atac de panică care a durat (nu ați mai auzit așa ceva) vreo nouă ore într-o grădină Ghetsimani a mea și unde am simțit cea mai cruntă disperare pe care o poate simți un om și pe care nu am cum s-o descriu. A apărut așa, deodată, fără nici un motiv aparent, dar poate că nu întâmplător. Poate că nu întâmplător fiindcă, iată, acum, dacă nu am înnebunit sau murit atunci, am putut scrie aceste lucruri, care sunt un omagiu, spun eu, pentru Iisus Hristos. În grădina Ghetsimani care pentru mine a fost un loc din București, m-am simțit extrem de oropsit, extrem de descurajat, extrem de neputincios și, desigur, eu nu am avut și,  nu voi avea niciodată credința lui Iisus Hristos, neavând nici relația Lui cu Dumnezeu. Nu, acolo, în agonie, eu m-am simțit murdar și vinovat, mi-am spus vierme și multe altele asemenea, fiindcă mă vedeam mai prejos decât orice ființă de pe pământ, însă, într-un târziu, nu știu cum, mi-a venit să-I cer iertare acestui om pe care Îl denigrasem. Am spus “dacă Tu nu ești așa cum am crezut Eu și ești într-adevăr Dumnezeu, iartă-Mă și ajută-mă acolo unde voi merge.”

M-am exprimat așa fiindcă nu mă îndoiam că mi-a sosit sfârșitul, deși eu nu vedeam nici o Golgota în apropiere și nu eram urmărit de nimeni și de nimic, în afară de ceea ce mi s-a părut a fi propria nebunie, de nimic neanunțată, repet.” Și iată că, rostind acest nume,  deodată toată neliniștea mea s-a dus, în acel parc, unde mă plimbam de ore și ore, pentru că era singurul gest de care mă simțeam în stare, mă plimbam în delirul profund al unei identități care dispărea încet-încet. Neliniștea a dispărut și eu am rămas ca prostit, căci oare nu de o minune aveam parte?

Ba da și după câteva zile mi s-a făcut foarte, foarte rușine, căci mi-am amintit că acum mulți, foarte mulți ani, fusesem salvat de la moarte, fizică, grea și urâtă, tot printr-o minune, iar apoi vindecat de niște dureri reumatice îngrozitor de mari, în întreg corpul,  tot pentru că mă rugasem lui Iisus Hristos, care mi-a luat acele dureri în doar cinci minute circa.

Dar cea mai mare minune, zic, s-a întâmplat când Iisus mi-a răspuns, în scris, atunci când L-am rugat. Dacă nu mi-a răspuns și ceea ce vă spun este o invenție a mea, voi plăti cumva, cred că sunteți de acord, dar dacă ceea ce v-am spus este adevărat, aș vrea să vă bucurați împreună cu mine. La fel cum s-a bucurat Pavel, apostolul neamurilor, după ce și-a recuperat vederea pierdută pe drumul Damascului, unde se afla spre a-i urmări pe apostoli și pe toți cei care credeau în Iisus. Desigur, de fapt, el nu și-a recăpătat vederea, ci a căpătat o nouă vedere, care l-a transformat din persecutorul “sectei Nazarineanului” după cum era aceasta numită, în cel care a pus bazele reale ale creștinismului, ale unui creștinism cu totul diferit de cel de astăzi, care este unul fals, neautentic și ipocrit, reprezentat de o mână de nechemați fuduli și răzbunători, avizi de bani și de putere.

Trebuie să vă nașteți din nou, spune undeva Iisus,  și nu știu dacă aceasta mi s-a întâmplat mie, dar mă simt condus de o cu totul altă gândire și altă energie de la acel moment încoace. A te naște din nou, înseamnă a-ți găsi iubirea și credința, fiindcă doar prin iubire și credință te poți apropia de Dumnezeu și îți poți schimba în bine viața. Iubind, vei crede, crezând, vei ierta, iertând, inclusiv pe tine dacă te judeci permanent și prea aspru, te vei mântui. Se poate însă și invers, să crezi întâi, căci poate ți s-a întâmplat ceva ce ar trebui răsplătit prin credința ta, iar apoi să îți dai seama că o credință se întărește tot mai mult și mai mult prin iubire.

Se miră cineva că mi-am cerut iertare lui Iisus pentru a nu fi văzut în El pe Dumnezeu, dacă într-adevăr ar fi fost, ar fi, așa ceva iar eu am crezut altfel? O să vă explic, pentru mine, acum, Iisus este omul care a devenit Dumnezeu și nu Dumnezeul care a devenit sau s-a făcut pe Sine om. Să fie posibil așa ceva? Păi până și biserica, pe care eu nu voi mai recunoaște în veci ca autoritate spirituală, vorbește despre îndumnezeire, însă este departe de ceea ce încerc eu să vă spun. Iisus este fundamentul credinței noastre, căci El și nu altul ne-a dovedit ce înseamnă credința, practic, îmi vine să spun, El a creat-o sau mai bine zis a creat energia ei, cea din care ne putem noi, astăzi, hrăni, a creat prototipul, matricea ei și prin aceasta, da, într-adevăr, S-a ridicat și a ajuns la dreapta lui Dumnezeu, ca să folosesc o expresie omenească și desigur nepotrivită sau insuficientă. Mai mult, așa a devenit una cu Dumnezeu, ceea ce Îl face, cu adevărat, Dumnezeu. Deci,Iisus nu S-a născut Dumnezeu, ci a devenit Dumnezeu. Aș vrea să realizați că pentru noi acest lucru este mult mai folositor, fiindcă ne dă speranța că putem ajunge, la rându-ne,  foarte sus. Unul dintre noi, născut așa cum ne naștem noi, din tată pământean și mamă pământeană, a reușit, deci putem și noi depăși “natura de care ne simțim condamnați. Iisus este promisiunea mântuirii care există, ca posibilitate, ca germen, în fiecare dintre noi și pentru aceasta merită să credem mai mult și nu mai puțin în Iisus. Iisus, dacă vreți, este ambasadorul nostru, acolo unde se află, și Cel care ne ajută pe fiecare să ne întărim credința sau ieșim, puțin câte puțin, din zona necredinței, căci El s-a aflat cândva acolo unde ne aflăm noi acum și înțelege toate trăirile noastre, frică sau extaz. Căutăm mijlocitori în nu știu câți sfinți, în ritul creștin, și în nu știu câți zei sau profeți în alte rituri, dar nu există mijlocitor mai bun, mai eficient și mai prompt decât Iisus Hristos, Fiul Omului. Dacă Iisus ar fi fost, ar fi, prin natura Sa intrinsecă, dintru început,  Dumnezeu, care ar mai fi fost asemănarea noastră cu El și în ce  fel ne-ar mai fi putut, ne-ar mai putea ajuta exemplul său, odată ce noi suntem doar “păcătoșii,” urmași ai păcătosului Adam și ai păcătoasei Eva, după cum tot insistă mai ales biserica ortodoxă, adică nicidecum emanații ale Duhului Sfânt?

Oh, dar nu este așa, în grădina Ghetsimani, Iisus era doar un om, neputând fi altceva și totuși acest om, s-a ridicat din  chinurile fricii și și-a spus că nu contează ce se va întâmpla și că a fi credincios înseamnă a merge până la capăt, adică până la moarte. La fel și pe cruce, după ce a mai avut o clipă de îndoială și de nemulțumire. Dacă moartea Îmi va dovedi că am crezut degeaba, atunci să fiu înghițit, anulat de moarte, însă atât cât respir, chiar și în foarte mare durere, Eu cred, și-a declarat zâmbindu-și și ieșind din disperare, viața Mea și credința una  au fost și sunt, dacă însă credința Mea va fi răsplătită și din moarte voi ieși viu, voi deveni cea mai palpabilă și mai puternică dovadă a eternității omenești, mai ales că Mă voi putea arăta semenilor Mei exact în acest trup pe care l-au văzut sfâșiat. “Îndrăzniți, Eu am biruit lumea,” ne spune Incomparabilul, iar Pavel ne-ar zice că a biruit moartea, pe care el o numea “dușmanul.”

Simt că aș mai avea foarte multe de spus, însă “Bunul Păstor”, al Cărui jug este atât de bland, îmi sugerează că este suficient deocamdată și că voi mai tot scrie pentru cei care înțeleg importanța acestui mesaj, dar și pentru cei care mă vor huli, până li se va întâmpla ceva.  În aceste clipe am o mare bucurie în suflet. “Îți amintești că și tu i-ai spus întotdeauna Tată lui Dumnezeu, m-a întrebat Domnul, nu doar Eu?” Hmmm….Uitasem chiar, uitasem că vorbeam cu El, ca și cum aș fi vorbit cu un părinte, în fiecare seară. “Da,Doamne, și…?,” mi-arătat nedumerirea. “Păi…Sfătuiește-i și pe ei să-i spună la fel, cu dragoste și cu încredere, iar Mie să îmi spună frate Iisus, m-aș șimți foarte bine.” Din nou îmi dau lacrimile, când scriu aceasta, dar nu pot să spun decât….”Mulțumesc, frate Iisus, că mi-ai arătat iadul, ca să descopăr, în Tine, raiul, mulțumesc, Domn și Forță, Sursă a Credinței mele” Iar pe voi vă rog să citiți cu răbdare și atenție tot ce va apărea pe acest site, chiar dacă articolele sunt lungi. Vă aștept personal să vorbim despre tot ce vă preocupă în legătură cu evoluția voastră sau cu depășirea unor situații grele. Domnul Iisus și Dumnezeu Tatăl să vă binecuvânteze!