ÎNĂLȚAREA FEMEII, DECĂDEREA BĂRBATULUI.

Mă întreb uneori de ce anumite lucruri scrise de mine trec parcă nevăzute. Un motiv, între altele, ar putea fi pur și simplu titlul articolului sau postării. Oamenii judecă astăzi lucrurile și după nimic mai mult decât un titlu, care în anumite cazuri fie îi deranjează ori sperie , fie  nu le trezește interesul.

Desigur, opțiunile supuse atenției publicului pe internet sunt atât de numeroase, încât este greu să decizi spre ce să ți-o îndrepți, iar răbdarea….Răbdarea a devenit, pentru majoritatea, ceva foarte rar. Nu condamn pe nimeni, înțeleg fenomenul, totuși, ca să revin la ceea ce vreau să evidențiez, sunt și situații când în spatele unui titlu se ascunde cu totul altceva decât pare.

Este însă și ceva bun în asta, căci faptul că o anumită  postare de-a mea  nu a atras prea mult atenția,  îmi permite ca în cea de acum să folosesc mai relaxat idei,  fraze și chiar pasaje întregi din postarea respectivă, întrucât,  nu-i așa, nimeni nu își va da seama. Cei care totuși au citit sau vizionat materialul la care mă refer și au reținut câte ceva din el, sper însă să nu mă certe , dat fiind că acum construiesc o scriere mai importantă pe baza primeia.  

Nu mai pierd timpul cu explicații, ideea este că nu chiar demult, pornind de la un subiect care a produs valuri din cauza felului în care a fost tratat de un anume Buhnici, influencer pe care eu îl consider de doi bani, anume celulita,  m-am referit îndelung și la evoluția femeii în societate.

Astăzi a devenit un lucru foarte dificil să îți poți exprima liber opinia despre o anume categorie umană fără a te expune riscului de a fi criticat și chiar condamnat. Atunci când te referi de pildă la femei în termeni care contravin unei opinii în general unanim acceptate este atât de lesne ca cineva să spună despre tine că ești misogin sau sexist. Dacă însă se pune problema judecării, generice, a bărbatului în moduri nu foarte flatante nu auzim aproape pe nimeni să ridice vreo obiecție, a început să treacă drept ceva normal.

Totuși, sper să înțelegeți, măcar într-un final, că ideea mea nu este de a analiza femeia în așa fel încât să aduc vreun prejudiciu însemnătății acesteia în planul vieții de zi cu zi, ci de a elimina, dacă se poate, din gândirea generală anumite șabloane de gândire prin care este privită. Mi-aș dori ca același lucru să se întâmple și referitor la ceea ce se crede, în general, despre bărbat, deci…Veți vedea că nu mă limitez la un singur unghi de vedere.

Am declarat, în “Falsa Democrație, Devenirea Femeii, Celulita și Gurul Buhnici,” că mi se pare și firesc și lăudabil că femeia a ajuns să fie privită drept egala bărbatului în aproape toate colțurile lumii. Nici nu aș fi vrut să fie altfel. Pentru ca un asemenea fapt să devină posibil a trebuit să se scurgă mii de ani.

Interesant, oamenii sunt tot mai puțin curioși să afle cum s-a ajuns la ceea ce se întâmplă astăzi, prin câte faze a trebuit să se treacă pentru ca femeia să se poată bucura de statutul de astăzi, iar mai ales tinerii au impresia că lucrurile au fost dintotdeauna așa cum sunt acum.

Nimic mai departe de adevăr, nimic mai fals și am putea chiar spune că parcă asistăm la un fenomen miraculos, dacă este să ne raportăm fie și la realitatea unui trecut nu foarte îndepărtat. Mai ales aceiași tineri probabil că ar fi bine să afle că cel puțin în ultimele două milenii poziția de totală inferioritate a femeii la nivel social a fost determinată mai cu seamă pe linie religioasă. Și mai tulburător, probabil că nici în antichitate femeia nu a fost atât de mult desconsiderată precum în creștinism.

În lumea dominată de biserică, cu excepțiile de rigoare, femeii i s-a interzis accesul la educație, cunoaștere, cultură, dar și la orice poziție de autoritate în societate. Ei bine, a sosit vremea să se știe că responsabilitatea asupra acestei stări de fapt îi aparține, la origine, apostolului Pavel.

Pentru cei care chiar nu au catadicsit să dezvolte vreun interes față de aspectele importante ale istoriei și culturii, apostolul Pavel este întemeietorul de facto al creștinismului. Așadar, nu Iisus, ci Pavel a creat, prin gândirea și dogmele stabilite de el, religia creștină. Și asta nu este totul, până destul de curând, pe viziunea acestui apostol s-a structurat nu doar organizarea bisericii, ci, dintr-o perspectivă mai amplă, și cea a lumii în general, dacă vorbim despre Occident.

Ei bine, iată câteva dintre “bijuteriile“ lui Pavel cu privire la femeie. Haideți să vedem ce ne spune “apostolul neamurilor,” individ care nici măcar nu l-a cunoscut personal pe Mântuitor. “Femeia să se teamă de bărbat,”decretează Pavel în Efeseni: 5-33. Cu alte cuvinte, femeia să se plece în fața bărbatului. De ce ar face asta, va veni imediat întrebarea. Iată de ce, vă explică apostolul, pentru că, Dumnezeule, “capul femeii este bărbatul.” (Corinteni: 11-3)

Nu este dificil de înțeles cât preț punea Pavel pe mintea femeii, lucru care se poate deduce din destule pasaje ale epistolelor sale. O consideră ceva neimportant sau neglijabil, căci, orice ar gândi femeia, mai degrabă nu contează sau nu merită cunoscut, fiind fără valoare, căci, în rezumat, rolul femeii implică doar aceste elemente: să tacă, să nu încerce să învețe pe alții, ci să fie cât se poate de discretă, adică să nu atragă nicidecum atenția asupra sa, să stea liniștită, să nu se revolte, ci să fie, dimpotrivă, cât mai supusă și, în sfârșit, să facă copii și să îi crească.

Bineînțeles, atâtea figuri ale bisericii se străduiesc, astăzi, să găsească alte înțelesuri cuvintelor lui Pavel, dar o fac pentru că vremurile s-au schimbat și nu vor ca femeile să se îndepărteze de biserică, odată ce vor fi descoperit cât rău și câtă nedreptate au suferit, două mii de ani, din cauza acesteia. O fac însă, sper să pricepeți, din rațiuni politice și nu pentru că și-ar fi schimbat viziunea.

Adevărul nu are însă cum fi decât unul singur, Pavel, influențat în totalitate de povestea Adam și Eva, una pe cât de stupidă în sine pe atât de stupid interpretată, a situat din start femeia sub bărbat, ca pe o specie inferioară, drept pentru care el personal, da, poate fi considerat, fără îndoială, misogin. Iar creștinismul nu a făcut altceva decât să preia poziția conceptuală a lui Pavel și, practic, să instituționalizeze misoginismul sau, altfel spus, să decreteze, practic oficial, superioritatea bărbatului în raport cu femeia. Acest lucru a însemnat însă mult mai mult, căci cea mai importantă urmare a sa a fost privarea femeii de aproape orice drept.

Sute și sute de ani, în timpul Evului Mediu, probabil cea mai întunecată perioadă a istoriei, nici măcar omorârea unei femei nu a reprezentat un fapt de interes sau care să merite comentat, ci a fost văzut ca o consecință firească, dar neimportantă, a unui gest considerat, cel mai probabil, de nesupunere.

Am zis, aș vrea să nu vă mire faptul că practic mă citez pe mine, integral, în anumite locuri, dar mi se pare inutil să refrazez niște idei bine exprimate doar pentru a-mi arăta talentul verbal, ar fi o pierdere de timp, în contextul în care vreau să ajung, cât mai repede, cu acest articol într-un punct anume. Așadar, continui, zâmbind, să mă copiez și spun, mai departe, că dacă, da, din rațiuni religioase au fost pedepsiți, în mod nedrept, atâția oameni de către biserică, mai ales prin intermediul teribilei inchiziții (organ religios, catolic,  de represiune), femeile au fost cu atât mai lesne pedepsite, cu cât simplul fapt de a-și exprima în vreun fel opinia sau de a ieși în evidență însemna, în sine, o nelegiuire, chiar și dincolo de orice conotație religioasă.

În realitate, omorând o femeie era ca și cum nu ai fi omorât pe nimeni și nu puteai fi tras la răspundere pentru așa ceva, odată ce multă vreme femeile nici nu au existat, propriu-zis, în acte.  Referirea la o femeie se făcea, cel mai des, nu prin menționarea vreunui nume al acesteia, ci prin titulatura de soție a nu știu cărui bărbat.  Dacă cineva ar investiga arhivele vremurilor, cu siguranță ar da peste mult mai multe nume de bărbat decât de femeie, deși întotdeauna, se pare, numărul femeilor l-a întrecut de departe pe cel al bărbaților.

Da, lucrurile sunt cât se poate de triste, iar dat fiind tratamentul la care au fost supuse, până nu chiar demult, femeile, apariția unui curent precum feminismul pare, până la un punct, justificată și chiar logică. Oricât de încet și oricât de greu, lucrurile s-au schimbat, totuși, în mersul civilizației umane, care până la urmă a dat voie să iasă, moral și social, femeii din fundătura în care o împinsese. Femeile au câștigat tot mai multe drepturi, până când, iată, au, astăzi, în țările considerate libere sau evoluate, aceleași drepturi precum bărbații, iar feminismul…Feminismul este, evident, mai ales un strigăt de revoltă. Acumularea, în timp, a atâtor și atâtor frustrări nu avea cum să nu creeze necesitatea exprimării lor, iar feminismul înseamnă o formă radicală de eliberare a acestor frustrări.

Femeile simt acum nevoia să spună tot ce nu au putut spune, să facă tot ce nu au putut face. Au efectiv o foame, cruntă, de evidențiere, de afirmare și mai ales de vreo treizeci de ani încoace încearcă să recupereze halucinant de repede tot ceea ce istoria le-a obligat să piardă vreme de secole sau chiar milenii.

A concura cu un bărbat i se pare astăzi femeii moderne cel mai firesc sau mai indicat lucru, după cum tot firesc i se pare să poată ocupa aproape orice post și să practice aproape orice meserie, iar nimeni, deocamdată, nu se opune acestei tendințe. Femeile-șef, femeile-director, femeile-ministru, femeile-președinte, sunt deja o realitate tot mai des întâlnită în lumea actuală, dar, ciudat sau nu, hilar sau nu, au apărut și femeile-fotbalist sau chiar femeile-boxer. Pare a nu mai exista nici o limită atunci când o femeie vrea să joace un rol pe care până mai ieri îl juca doar bărbatul și, evident, să-și asume o poveste de viață sau o direcție de evoluție conform unei alegeri proprii și personale.

Sună interesant și, întrucâtva, chiar entuziasmant, nu, însă, uite, dacă specia feminină cunoaște efectiv un avânt enorm, lucru de necontestat, specia masculină pare, în schimb, a se îndrepta, progresiv, către blazare și, respectiv, către regres. După cum probabil că oamenii destupați la minte au înțeles deja, atunci când discuți un subiect contează foarte mult perspectiva sau nivelul de la care privești lucrurile. Ai putea, de pildă, ca printr-o gândire simplistă să afirmi că ceea ce se întâmplă acum este rezultatul faptului că apar tot mai multe femei inteligente și puternice, însă eu mă încumet să spun că oricât de multe asemenea femei ar apărea, ele tot nu ar fi putut face nimic în societatea omenească dacă Universul nu ar fi creat o oportunitate în acest sens.

Dn punctul meu de vedere însă este foarte posibil să fie vorba de ceva mult mai profund. Anume, consider că bărbații plătesc acum, ca specie, ca grup, pentru defavorizarea atât de îndelungată a femeii de către ei. Sunt sigur că există în Univers o lege a echității și o lege a compensației, a căror acțiune corectează în timp orice dezechilibru. Probabil că tocmai asistăm la o astfel de corecție aplicată de Univers la nivelul Pământului și că același Univers vrea ca bărbații să dezvolte acum, mai mult decât oricând, un complex de vinovăție față de toate nedreptățile la care le-au supus pe femei. În virtutea acestei vinovății, trăite, desigur, la nivel inconștient, bărbații cedează tot mai mult în fața ambițiilor feminine, ca și când nici nu ar putea, dar nici nu ar vrea să se opună acestora, fapt care îi face pe unii să declare că bărbații nu mai sunt bărbați sau că sunt efeminați.

Ceva, într-adevăr, se întâmplă cu bărbații, sunt tot mai slabi și merită să ne întrebăm, însă,  până unde este bine sau, să zicem, util să continue acest complex de vinovăție, pe cine și cât ajută și când va începe contrareacția și cum?

Este vorba până la urmă, cred, despre o reașezare a energiilor în lume, aș spune menită a crea un nou model existențial și a deschide calea către o evoluție spirituală colectivă mai accelerată a omenirii. În acest moment al istoriei, Divinul dă voie arhetipurilor ce guvernează mersul planetar să aducă la exprimare o parte necunoscută și nefolosită a lor, ceea ce generează schimbări peste schimbări.

Totuși, după cum aflăm mai ales din învățătura vedică, orice echilibru la care se ajunge poate reprezenta premisa pentru un viitor dezechilibru, dacă lumea nu conștientizează procesul prin care trece și atitudinea pe care este bine să o aibă. Dinamica energetică este într-o continuă mișcare și deci într-o continuă schimbare, căci este condiționată nu doar de acțiuni în sine, ci și de gânduri, emoții sau comportamente, care toate emit energie și determină, prin felul în care se amestecă, prin felul în care se combină, un curs sau altul al evenimentelor.

Așadar, ca să revin, feminismul, manifestarea extremă a nevoii de dreptate și a dorinței de protest a femeilor, nu mai poate genera ceva pozitiv din clipa în care revendicările sale devin exagerate și chiar absurde, ca să nu spun nesimțite.

Nu mai este un secret că toate privațiunile la care au fost supuse secole sau chiar milenii la rând, toate fricile și umilințele pe care le-au îndurat, au creat așa-numitul spirit de solidaritate al femeilor. Durerea trăită de femei și înregistrată la nivelul arhetipului feminin sub formă de energie, a declanșat nevoia inconștientă a acestora de a se uni și de a se sprijini, cumva, indiferent cum, fie și pur și simplu simbolic, unele pe altele.

Cred că fiecare am asistat la câte o scenă în care o femeie intervine în favoarea alteia, chiar dacă aceasta este o necunoscută, în condițiile, atenție, în care femeia cu pricina este, după cum ne-am obișnuit să spunem, abuzată de un bărbat sau de mai mulți, iar prin abuz vă rog să nu vă gândiți neapărat și imediat la ceea ce este mai rău, adică la viol, căci prin cuvântul abuz desemnăm azi mai multe gesturi sau chiar categorii de gesturi, dintre care și unele aproape deloc grave, cum ar fi și o simplă vorbă ceva mai deplasată.

Reacția pare a veni de nicăieri, căci femeia care intervine se transpune instantaneu în rolul femeii-victimă sau, involuntar, se identifică cu aceasta și vede, parcă, în jignirea adresată persoanei în cauză una adresată, generic, întregului gen feminin.

Da, femeile sunt conectate din chiar clipa în care se încarnează pe Pământ la arhetipul feminin, adică la matricea energetică care permite manifestarea, aici, a unui suflet sub forma femeii și, da, acesta conține, înregistrată, vibrațional, toată această istorie de suferință, drept pentru care gândirea unei femei poate fi amprentată, mai mult sau mai puțin, de această istorie, însă indiferent de modelul căruia îi ești, aparent, subsumat, sexual, rasial, etnic sau social, menirea oricărui suflet este de a depăși, dacă nu în totalitate, măcar cât mai multe dintre condiționările la care se vede supus prin acesta. În aceasta constă evoluția și voi sublinia în curând aspectul, cu detalii.  

Nu este nimic condamnabil, altfel, în solidaritatea feminină, oarecum, până la urmă, explicabilă și semănând, întrucâtva, iată, cu cea dintre negrii din America, care fie nu vor, fie nu încearcă, fie chiar nu pot să uite de relele la care i-au supus stăpânii de sclavi pe strămoșii lor și se manifestă cu putere atunci când li se pare că unul de-ai lor este nedreptățit, ca și când s-ar teme că, dacă nu iau imediat măsuri, tot calvarul ar putea reîncepe brusc pentru ei. Nimic condamnabil, dacă rămânem cu judecata la un nivel mai degrabă de suprafață, dar feminismul merge prea departe, căci au apărut destule foruri ale acestui curent care fac mai mult decât să apere sau să promoveze femeia și anume atacă, efectiv, bărbatul, în diverse maniere.

Dacă disprețul sau ura bărbatului față de femeie a căpătat denumirea, generică, de misoginism sau misoginie, deși neintegrat oficial, a apărut și termenul care desemnează ura sau disprețul femeii față de bărbat, misandrie. Da, însă dacă în vreme ce ce orice aluzie, fie și nevinovată, făcută de vreun bărbat la adresa unei femei prin care, chipurile, jingnește sau persiflează un atribut considerat îndeobște feminin, este tot mai des etichetată drept misogină, nimeni, observ, nu se sesizează atunci când o femeie, o asociație sau o organizație de femei critică absolut nevoalat, adică cât se poate de direct și în termeni evident jignitori o figură masculină sau o grupare masculină și nici nu califică prin vreun termen specific gestul ca atare.  

De vină sunt în special bărbații, fără discuție, între care, iată, nu pare a exista nici un fel de solidaritate, ci care parcă, mai degrabă nu așteaptă decât un oricât de mic motiv pentru a se lua la harță și chiar a se lupta unul cu altul, arătându-și, în loc de prietenie, dușmănie. Voi reveni și la această discuție, căci este cât se poate de importantă, iar următoarele cuvinte nu vor face altceva decât s-o pregătească.

Pentru a nu ne îndepărta de logica unor idei tocmai exprimate, vom observa, la fel, că dacă un angajator femeie respinge un bărbat la interviu, în favoarea unei femei, nu este nici o problemă, dar, mai ales în America, dacă un angajator bărbat respinge o femeie în favoarea unui bărbat, imediat se găsește cineva să declare că este vorba de discriminare. Iarăși putem vedea aici o similitudine cu ceea ce cred negrii atunci când este preferat, pentru o anume funcție, un alb.

Există voci care spun că de fapt și de drept adevăratul feminism, organizat, a apărut în America, ori tot aici, cel mai probabil, a apărut și termenul de sexism. Este simplu de explicat, dacă tot s-a vorbit aici, atât, despre discriminarea pe bază de rasă, folosindu-se cuvântul rasism, de ce să nu se inventeze și un cuvânt care să sugereaze discriminarea pe bază de sex, adică sexism?

Am declarat deja, era inevitabil și chiar de dorit ca femeile să ajungă să se revolte împotriva sexului opus și să își reclame drepturile cât se poate de meritate, dar de aici și până la ajunge să spui că tot răul din lume se datorează bărbaților, că toți bărbații sunt niște insensibili și chiar niște porci sau brute ori că, iată reversul medaliei, bărbații reprezintă ei, de fapt, o specie inferioară, este o cale lungă.

Totuși, iată, s-a mers chiar până aici, poate deliberat trecându-se peste faptul că, dacă la un moment dat, nu ar fi apărut niște bărbați deschiși la minte, toleranți, blânzi, înțelepți, iubitori, care nu doar să înțeleagă că patriarhatul, adică societatea dominată brutal de bărbat și cultivând superioritatea bărbatului, este o inepție, ci care să mai și acționeze, concret, în favoarea femeii, vă asigur că oricât ar fi luptat, pentru drepturile lor, femeile de unele singure, nici o ușă nu s-ar fi deschis în favoarea lor.

Până la urmă, statutul de azi al femeii din lumea civilizată se datorează tot unor bărbați, unor anume bărbați plini de noblețe, cu înțelegere largă și suflete mari, fără de care aceasta, femeia,  ar fi continuat să fie și azi așa cum și-a dorit-o apostolul Pavel, un fel de perpetuă slugă sau de anexă a bărbatului. Există, deci, și bărbați altfel, pe care mai ales femeile adoră să-i numească gentlemeni, bărbați care merită pomeniți și de către cele mai aprige feministe, cu reverență, dar când radicalismul deviază către extremism acerb, nu este nevoie de prea mult ca bărbaților să ajungă li se atribuie chiar și lucruri cumplit de ofensatoare și de nedrepte pur și simplu la nivel de specie, adică fără nici cea mai mică diferențiere sau nuanțare.

Să fi fost, de fapt, doar niște oameni tâmpiți sau slabi, cu probleme psihice, bărbații care au permis ascensiunea femeii, după cum se plâng anumite voci? Nu știu, însă cert este că, prinzând un culoar favorabil, feminismul s-a extins rapid, a căpătat putere, iar tot mai multe femei se laudă cu faptul că sunt feministe și se bucură când se întâlnesc între ele și pot să mai bârfească, eventual să înjure, câte un bărbat, doi, trei sau să se laude între ele. Foarte bine, dar oare n-or exista și lucruri mai bune sau mai utile decât să critici, decât să ponegrești singurul alt sex care există, în afară de al tău, dintr-o perspectivă echivalând cu discreditarea lui absolută? Da, bărbații draci. iar femeile zâne, bărbații măgari sau șobolani, iar femeile lebede….Zău?

Aș vrea să înțelegeți, eu spun ce spun cu detașare și amuzament, lucru care sper că s-a intuit deja până acum, eu, deși bărbat,  nu sunt pentru bărbați în așa fel încât să vreau să lovesc în femei, dar nu sunt de acord nici cu preamărirea femeii în detrimentul bărbatului. Personal, fac tot posibilul să tratez orice semen de-al meu, bărbat sau femeie, doar în raport cu ceea ce reușește să îmi transmită prin interacțiunea, directă, cu mine; la fel, fac tot posibilul să nu mă las influențat de curentele de gândire la modă, căci orice curent de gândire, după cum am spus, are un punct al lui de maximum, după care, invariabil, începe să își piardă din forță, dar și din adepți, fiind bazat pe o dinamică fluctuantă și pe principii evident relative și subiective.

 Nu, nu țin partea nimănui și, sincer, mi se pare tot mai ciudat că atâția o fac, deși, sincer, pentru că eu sunt foarte sincer, prefer compania femeilor, nu mi-e teamă s-o spun, iar acest lucru este, până la urmă, explicabil, căci Dumnezeu așa a lăsat, să fii atras de opusul tău, dacă vrem să folosim acest termen. Da, însă refuz să mă las condus în judecată de ceea ce aș putea numi, altfel, instinctualitate, după cum refuz să mă las condus de mândrie, de orgoliu.

Dacă ar fi să te poți strecura, eventual deghizat în femeie, în mijlocul unui grup feminist fanatic, aproape sigur nu ți-ai putea crede urechilor, nu ai auzi decât cum au mai greșit nu știu ce bărbați, mai cu seamă prin a se arăta needucați față de niște doamne. Femeile, și pline ochi de defecte de ar fi, își spun între ele doamne, iar dacă nu le spui și tu la fel, se supără. Da, însă bărbaților, oricât de elevați s-ar dovedi  aceștia prin comportament sau viziune, ele nu le vor spune niciodată domni, au dânsele alte cuvinte pentru oricare membru al sexului opus. Iar dacă într-un asemenea grup auzi, în consecință, numai critici la adresa bărbatului, în sens invers, nu auzi decât laude la adresa urmașelor Evei, ale căror deosebite realizări întrec, prin importanță, orice realizare a vreunui urmaș al lui Adam, chipurile.

Susțin femeia în aspirația ei către și mai multă emancipare, nu îmi retrag cuvintele, doar tocmai ce am criticat biserica și pe fondatorul ei spre a-mi arăta poziția, dar nu sunt de acord când această emancipare îmbrățișează și absurdul pentru a se consolida. În acest sens,  consider, dragi femei, dragi ființe minunate că mergem prea departe, de exemplu,   când ajungem să vorbim despre hărțuire sexuală fie și atunci când un bărbat doar încearcă să lege o conversație cu voi, nimic mai mult.

Există moduri și moduri de a exprima un lucru și sunt printre cei care condamnă cel mai mult impertinența sau nerușinarea. Considerând însă că un bărbat se simte atras de o femeie, poate fi acesta considerat vinovat dacă încearcă să îi atragă atenția fără însă a o jigni propriu-zis? Prin ce greșește bărbatul care face, verbal, un pas către o femeie pe care o vede pentru prima oară, ține așa ceva de anormalitate? Ține atracția și respectiv declararea ei de anormalitate, sau, invers, este normal să îți interzici emoția sau fiorul pe care ți-l trezește cineva și să te faci că nu simți nimic doar din teama de a nu păți ceva din cauza unor legi stupide?

Am fost lăsați să experimentăm această atracție și ea constituie una dintre principalele legi ale funcționării noastre comune, căci, da, bărbatul se află în continua căutare a femeii și femeia în continua căutare a bărbatului, așa a lăsat Dumnezeu lucrurile, chiar dacă azi ele cunosc distorsionări masive pe care nu vreau să le comentez acum. Și dacă acesta este adevărul, de unde această preocupare de a crea ziduri artificiale și nesănătoase între cele două sexe?

Observ de ceva vreme că a dispărut, dintre noi, o expresie, consacrată, care mie îmi plăcea foarte mult, anume de a face curte unei femei. A dispărut expresia pentru că a dispărut, evident, și noțiunea. A face curte presupunea un proces lung și fermecător, odată, dar în anumite situații se poate spune că începi să faci curte din chiar primul moment în care simți nevoia de a comunica cu cineva, necunoscut, care îți place. Până la urmă, atracția ține de spontaneitate, nu este ceva gândit, la fel ca și simpatia sau antipatia. Întâlnești o persoană și ceva îți spune că nu ai vrea să fie pentru ultima oară. Atunci, ce se întâmplă, încerci, nu-i așa, să realizezi o comunicare cu aceasta și, astfel, se poate spune că începi să îi faci curte…..

Așa era o dată și nimeni nu vedea ceva urât sau periculos în aceasta, mai ales pentru că bărbații erau….Cum? Erau curtenitori, pricepeți tâlcul.  Femeia este asociată, în general, principiului pasiv, ea așteaptă, mereu, o invitație, nu invită, decât rar, ea, asta ne-a învățat natura, dar astăzi parcă învățăm să contrazicem natura și, pentru că o contrazicem, avem parte de o viață tot mai încordată, tot mai tensionată. Te duci, ca bărbat,  fără vreun gând rău, să vorbești cu o femeie și nu comiți vreun gest indecent, nu faci nici măcar o aluzie nelalocul ei, însă ai mari șanse să generezi, pentru tine, un coșmar.

Deja faptul a devenit de notorietate, atâția bărbați au fost arestați, mai ales în America, țară nu a tuturor libertăților, ci a celor mai multe legi împotriva libertății, doar pentru că au flirtat, în vreun bar, pe vreo terasă sau în altă parte cu o femeie. Începi printr-un hello și termini cu auleo. Uneori, studiind ce se întâmplă, ai impresia că există femei care atât așteaptă, să te înregistreze cu telefonul și apoi să te reclame la poliție.

Dacă ce este pe telefon nu poate fi interpretat împotriva ta, deseori acestea găsesc, fără nici o problemă,  câte un martor, un martor fals, femeie evident, gata să susțină că a observat o atingere, fizică, a prietenei sau cunoștinței lor din partea bărbatului incriminat, sau că a auzit o remarcă cu conotație sexuală ori în alt fel nepotrivită și gata…Cuvântul tău, ca bărbat, nu are trecere în fața cuvântului femeii, oricât de onest ai fi atunci când îți susții nevinovăția; nu ai făcut nimic altceva , poate, decât de a-i adresa ființei de sex opus niște complimente sau de a-i propune să vă mai vedeți, ori nici măcar atât, i-ai vorbit despre vreme și…Vei ajunge să stai o vreme în închisoare sau…Vei plăti o amendă, cel puțin.  Vei primi interdicția de a te apropia de ea  la o distanță mai mică de 2 km.

Pare un scenariu de film? Nu nu este un film, este realitatea zilelor noastre, mereu mai urâtă. Da, adevărat, există și bărbații  tupeiști, să zicem, sau obraznici,  există genul acela de bărbați pe care îl numim, generic, macho,  există derbedeii, există agresivii, dar și necontrolații, obsedații etc însă…A devenit parcă prea ușor să poți face rău cuiva care de fapt nu ți-a adus, concret, vreun prejudiciu.

Folosim prea des termenul de abuz, creând, cu el, atâtea sintagme, abuz fizic, abuz emoțional, abuz verbal, dar uităm că la origine el se traduce prin întrebuințarea fără măsură a unui lucru ori prin exagerarea unui fapt. Iar dacă acesta este înțelesul real al respectivului termen, nu tot despre abuz este vorba atunci când denunți din start tentativa cuiva de a sta de vorbă cu tine?

Da, femeia s-a emancipat și este foarte bine. Femeia s-a emancipat și are voie, azi, să aleagă cu cine acceptă o conversație sau, mai mult, o relație, însă oare cât de bine  își înțelege emanciparea și cât de corect îi întrevede consecințele pe termen lung? Și…Cum privim noi, bărbații, devenirea, mai departe, a femeii, oare ce atitudine se cuvine să adoptăm? Nu greșim și unii și alții prin felul în care ne jucăm cu drepturile și libertățile, dar și cu interdicțiile? Prin modelele adoptate, societatea noastră nu s-a transformat într-una mai echilibrată, ci dimpotrivă, iar dezechilibrele se accentuează de la o zi la alta.

Fără doar și poate, deși femeia este considerată, azi, egala bărbatului, aceasta continuă să se teamă de bărbat, iar de aici a și pornit această dorință a ei de a se vedea cât mai protejată de posibilele manifestări instinctuale ale anumitor masculi care nu știu să se stăpânească, de unde și zorul de a transforma legea într-un instrument tot mai vigilent și mai coercitiv de pedepsire a bărbatului, chiar și în mod abuziv-preventiv, pentru că tot m-am referit la absurditatea cu hărțuirea sexuală.

Da, însă să fi devenit brusc și de la sine bărbatul atât de agresiv la nivel instinctual fără ca femeia să  nu aibă nici o contribuție la aceasta? Dacă am fi în stare să judecăm totul din perspectiva onestității, răspunsul ar fi, evident, NU. 

Femeia este direct implicată nu doar în  ceea ce observăm azi în societate ca fiind bun și, sub anumite aspecte, chiar mai mult decât bărbatul, numai că ne-am obișnuit ca acesteia să îi găsim mult mai ușor circumstanțe atenuante, în ideea, parcă, de a o răsfăța, cu sau fără motiv. Atât de mult ne-am obișnuit, mai ales în ultimii vreo douăzeci de ani, noi bărbații să facem pe proștii, încât, trebuie s-o spun, am devenit proști, iar femeile se bucură nespus de acest lucru și nu le condamn. Avem ceea ce  merităm și să vedem dacă mai este ceva de făcut, căci lucrurile alunecă vertiginos la vale pentru specia masculină, fapt care, pe termen lung, garantat va afecta și specia feminină. Când vom realiza că binele unui sex nu se clădește pe răul altuia, vom fi ajuns mult mai aproape de înțelepciune, dar presimt că până acolo este încă cale lungă.

Spune, domne, concret, la ce te referi, aud parcă pe cineva apostrofându-mă, în mintea sa. Poate că ar fi bine să răspund sec, la haine. La haine și la lipsa lor. Iar de aici pornim un întreg capitol. Un alt lucru impus femeii de către apostolul Pavel a fost de a se îmbrăca, citez, “ în chip cuviincios, cu rușine și sfială.” (Timotei 2: 9-10) De fapt, multă vreme creștinismul a impus femeii o vestimentație foarte asemănătoare celei impuse de islam astăzi, adică una care să-i mascheze cât mai mult formele și care, în consecință, să tempereze cât mai tare poftele bărbatului.  Femeia era atât de acoperită încât mai mult îi puteai deduce decât vedea frumusețea.

Emanciparea urmașelor Evei a însemnat într-o bună măsură și trecerea la ținute mult mai lejere, eliberate de o suită întreagă de văluri, broboade și accesorii. Corpul femeii a ieșit la iveală, ca să spun așa, iar diverși croitori de succes, mai târziu numiți creatori de modă, i-au pus în evidență formele. Sub influența feminismului furibund și ca o reacție extremă, deși atât de întârziată, la înrobirea religioasă, s-a ajuns, treptat, în extrema cealaltă, de unde era prea îmbrăcată, femeia a început să fie tot mai puțin îmbrăcată, dar și…Tot mai provocatoare!

Sună bizar, poate, dar, o voi spune și mai clar,  ceea ce a generat, de fapt, indirect, pornografia, dar și alte fenomene ce țin de libertinajul extrem, este biserica. Atâtea sute și sute de ani de ținere, forțată, sub frâu și de mascare a erotismului uman, componentă importantă, chiar definitorie, a structurii noastre, a dus la tendința inversă, de defulare maximă a simțurilor, puritanismul a provocat asaltul animalității sau carnalității din om, spiritualitatea prost gândită și impusă cu sila a născut nevoia de negare a ei printr-o atitudine mereu mai libertină, cultivarea, forțată, a ideii de rușine a pus bazele nerușinării, negarea corpului a dus la preamărirea și chiar absolutizarea lui.

Pe măsură ce religia a pierdut, în lumea vestică,  din forță, femeile au înțeles că își pot transforma trupurile într-un atu important și au început să le pună tot mai mult în valoare, mai ales după ce a devenit cât se poate de  limpede care este impactul lor asupra bărbaților și a început să se vorbească deschis despre aceasta.  Observând că, într-un fel și cu limitele de rigoare, își datorează, generic, chiar supraviețuirea faptului de a stimula instinctual bărbatul, într-o anume fază a istoriei femeia și-a făcut din a plăcea o datorie, după care a început să-i placă să placă, iar relativ de curând a  primit permisiunea de a plăcea, în mod oficial și…S-a pus pe lucru.

Înainte de a-și descoperi propria inteligență și restul de calități prin care poate concura cu sexul opus, femeia a descoperit slăbiciunile bărbatului, pe care le-a exploatat și le exploatează cu o enormă eficiență. De unde știu? Pentru că sunt bărbat, este simplu, pentru că sunt bărbat și nu pot nega trăiri care mă caracterizează și pe mine și pe care le constat prin raportarea la elementul feminin. 

Să ne fie clar, hormonii masculini, adaptați energiei masculine,  acționează, prin natura lor, cu mult mai multă intensitate decât cei feminini, potențați de energia feminină  și de aceea dorințele și nevoile bărbaților sunt, în materie de sex, mult mai puternice decât ale femeilor. Acest aspect într-un fel îi condamnă, îi face, de pildă, să vadă într-o femeie, în primul rând un obiect de satisfacere a acestor dorințe și, deci, să se concentreze asupra amănuntelor fizice. Oricât de interesantă, oricât de dezvoltată intelectual ar fi o femeie, prea rar întâlnim bărbați care să fie atrași în primul rând de inteligența acesteia, fapt care nu flatează, evident, sexul masculin și care nu lucrează în favoarea sa. dar care ține de realitate

Spune-i orice bărbatului care decide o angajare despre cât de bine se pricepe o ființă feminină la anumite lucruri înainte ca el s-o cunoască personal, pentru că, dacă, atunci când o întâlnește, fizicul acesteia nu are un impact pozitiv asupra acestuia, aproape că va uita, poate imediat,  de recomandări. Invers, descrie-i o femeie ca fiind cam nepricepută, cam neîndemânatică și cam greoaie în gândire, dacă acesta va vedea înaintea sa o frumusețe, aproape invariabil va decide că merită, totuși, să-i dea o șansă….

Nu I. Q-ul femeii stârnește,în primul rând bărbatul, ci Sex Q-ul, acesta este adevărul, oricât de mult voi fi, probabil, apostrofat. Rolurile sociale, observăm, se schimbă, dar sunt lucruri care vor rămâne, din păcate sau nu, la fel, până când noi oamenii nu vom fi făcut un enorm salt în evoluție.

Urmând îndeaproape firul acestei idei,  se cade să mai menționez un adevăr al vremurilor noastre, anume că de ceva vreme a început, deși voalat, în lume discriminarea inversă. Fiind bărbat, nu ai mai multe drepturi, ci, invers, parcă mereu mai puține, iar, paradoxal sau nu, la aceasta contribuie și așa-zisul sex tare, care, parcă dorindu-și răul, sapă, cu inconștiență, groapa întregii specii pe care o reprezintă. La interviuri mai ales angajatorii bărbați, atenție, preferă în dese rânduri o femeie în detrimentul unui bărbat, chiar și atunci când aceasta nu are nici pe departe pregătirea profesională a unui bărbat foarte instruit în domeniul pentru care s-a organizat interviul. O fi normal? Nu știu, vreau să mă lămurească cineva. Este normal să conteze mai mult frumusețea sau tinerețea decât experiența, niște forme, apetisante, mai mult decât competența?

Vedeți, în mod mai degrabă comic, dar și tragic totodată,  discriminări pe bază de sex fac într-adevăr mulți bărbați, dar, după ceea ce constat, cel mai mult în favoarea femeilor și în defavoarea bărbaților. Cum se numește asta, cum se numește nedreptatea comisă de bărbați împotriva bărbaților, nu tot sexism? Poate că este nevoie de un cuvânt nou, homosexism? Depinde de perspectivă, nu? Mă amuz, mă amuz, însă lucrurile sunt grave, lucrurile sunt scăpate de sub control, iar filmele americane, care pe de-o parte prezintă încontinuu, prin directivă politică, femei mai puternice sau mai de încredere decât bărbații,  capabile de orice lucru greu, de orice faptă glorioasă, iar pe de alta, bărbați plini de felurite carențe și mereu mai fermecați de înzestrările femeilor sau  mai dispuși să le asculte și să le servească , au, evident, un rol cât se poate de important în a schimba viziunea asupra realității, chiar și distorsionând-o la maximum.

Să nu ne îndepărtăm însă de miezul discuției.  În articolul menționat, din care practic am făcut, aici,  mult copy-paste, m-am referit îndelung la domnul Buhnici, influencer de tristă influență, iar acesta, ca o nouă confirmare a felului în care bărbații percep, în general, lucrurile, ce spunea în comentariul legat de celulită și de vergeturi care a ofensat atâtea femei? Păi spunea exact așa: „Venim la mare ca să vedem piele și aș vrea ca pielea aia să nu aibă vergeturi.”

Scurt pe doi, pentru Buhnici, un guru, între alții,  al naivilor, totul înseamnă corp și hormon când este abordat subiectul femeie, iar el de fapt descrie punctul de vedere al celor mai mulți  bărbați, care, de pildă, nu se duc în diverse locuri exotice mai mult sau mai puțin cunoscute de pe planetă, cum ar fi Tailanda,  pentru a avea discuții filozofice cu băștinașele ori nu se înscriu în grupuri spirituale foarte frecventate de femei pentru a învăța despre Dumnezeu sau îngeri, ci, fapt pe cât de evident, pe atât de grotesc, pentru a ajunge cu ele în pat.     

Însă, n-am cum să nu repet,  aceasta nu a început de azi sau, să spunem, odată cu emanciparea femeii și deci odată cu dezbrăcarea ei de haine și respectiv de prejudecăți, doar știm ce se întâmpla, de pildă, în lumea antică, cu fantasticele sale orgii.  Mii de ani femeii i s-a inoculat, de către stăpânul bărbat, după cum știm, ideea că nu este bună de nimic și că este, practic, tolerată doar pentru ceea ce înseamnă corpul ei, adică mijloc de înmulțire pentru specie și, după cum tocmai am menționat, sursă de plăcere pentru mascul, ori acest lucru nu avea cum să nu lase o amprentă enormă în inconștientul colectiv feminin.

Bărbatul, prin structurile sale hormonale, prin felul energiei sale, este mult mai atras  fizic de o femeie decât este femeia atrasă de un bărbat și deci caută într-o femeie satisfacerea unei nevoi fizice înainte de toate,  iar abia apoi decide, după consumarea acestei atracții, dacă să transforme sau nu femeia  respectivă în mamă pentru eventualii săi copii. Nu copilul primează pentru bărbat, ci, oricât de trist ar suna sau nu, propria sa dorință, iar aceasta se realimentează repede și constant.

Invers, pentru o femeie copilul este rațiunea de bază a vieții, drept pentru care, departe de a-l considera o finalitate în sine, aceasta vede într-un bărbat mai cu seamă calea către copilul dorit, după cum vede și elementul protector cu ajutorul căruia îi va fi mai ușor să își crească copilul, chemarea și datoria sa principală. Bucuria maternității, ca să spun așa, a făcut-o să accepte mai ușor statutul umilitor propus ei de către bărbat, în speță să se considere corp și atât însă….A apărut, în cele din urmă, feminismul. Iar feminismul ce a făcut?

Ei bine, după cum deja am zis, a decis să folosească  la maximum nevoia de carne femeiască a bărbatului în favoarea sa, transformând-o în cele din urmă într-un instrument nedeclarat de dominare și manipulare a acestuia și totodată într-un mijloc de înălțare a sa. Acest lucru nu ar fi fost însă posibil dacă același feminism nu ar fi produs și o altă găselniță extrem de eficientă, iar aceasta constă de fapt în inducerea unui crez general la nivelul rasei feminine, anume  că orice femeie, absolut, este frumoasă! Nu o dată mi-a fost dat să aud o remarcă de acest gen între femei, are ea defectele astea, pe sus,  pe jos ori peste tot,  Maria sau Roxana sau Camelia etc, arată ea aproape ca o elefănțică ori ca o cămilă, băi, dar este atât de frumoasă!

Da, iar odată ce femeile au asimilat acest crez, au început pe de-o parte să se privească altfel, iar pe de alta să emită tot  mai multe pretenții și, ca să spunem așa, la modul metaforic, să se vândă mereu mai scump, până când, iată, bărbații, a căror scădere în forță este de la zi la zi mai evidentă, au ajuns, practic să le deschidă toate drumurile și să le pună lumea la picioare.

O s-o repet mereu, acest fenomen nu este întâmplător și trebuia să aibă loc, în virtutea legii compensației, iar Universul a avut grijă ca el să se petreacă, bărbații își merită soarta, însă cred că anumite aspecte din actualul mers al lucrurilor sunt totuși exagerate și nu ne vor duce către un rezultat bun, într-un final. Așa ceva este posibil, evident, doar din cauza ignoranței ce caracterizează, în continuare, omenirea ca ansamblu, sau, altfel zis, din cauza lipsei de conștientizare a ceea ce se ascunde în spatele aparențelor, deși se pare că majoritatea dintre noi nu suntem în stare să manifestăm interes pentru altceva în afară de aparențe. De mii și mii de ani ăsta a rămas stadiul nostru!

Nu este totuși prea greu să înțelegi cum a prins ideea cu frumusețea femeii. Feministele nu au avut altceva de făcut decât să transmită, în lume, un mesaj de genul: Păi…Dacă bărbații sunt atât de căpiați să ne aibă, este clar că ei văd ceva. Ce văd? Păi văd chiar asta, că suntem frumoase. Aici au și ei dreptate în sfârșit! Haideți să dăm importanță frumuseții noastre, haideți s-o transformăm într-o forță și să îi dresăm pe ăștia care s-au obișnuit să creadă că suntem proprietatea lor. Foștii noștri stăpâni vor deveni robi.

Ideea nu doar că a prins, însă, a devenit chiar parte din felul în care îi place să se autodefinească femeii și prin care își măsoară valoarea. Aspect fundamental, dacă pentru un bărbat pare simplu să se refere la aspectul, fizic, neplăcut, al cuiva, femeie sau bărbat, o femeie vorbește cu greutate și reținere despre urâțenia altei femei. Este ca și cum vorbind despre aceasta, ar vorbi și despre ea, este ca și cum s-ar teme că vulnerabilizează întreaga specie feminină. Ne referim, desigur, la o teamă irațională, hrănită de inconștientul colectiv feminin, care depozitează toate acele frici și frustrări, acumulate în timp,  ale speciei, la care m-am referit. Totodată, lucru tocmai evidențiat de către mine, ne referim și la ideea că frumusețea este o armă de bază și un instrument de supraviețuire pentru femeie.

Frumusețea este gloria femeii, am auzit-o spunând pe soția mea, medic estetician, și cred că există mult tâlc în această propoziție, deși ea ascunde și ceva dramatic. A pune la îndoială sau a contesta frumusețea, la nivel de gen, a femeii seamănă cu un act de impietate pentru comunitatea feminină. Dar faptul că femeile se dovedesc, pe bună dreptate,  puternice și competente în atâtea domenii consider că ar trebui să reducă măcar întrucâtva importanța acordată de acestea frumuseții, transformată de unele femei într-o adevărată obsesie, fapt despre care m-am convins tot datorită soției mele, la care vin atâtea și atâtea individe spre a-și îndrepta sau corecta unele aspecte faciale de care nu sunt mulțumite, pentru a scăpa de burtă sau pentru a căpăta pieptul cu care nu le-a înzestrat natura, cu ajutorul unor pungi umplute cu ceva, ca să nu dau decât puține exemple.

Sună paradoxal, întrucâtva, nu, să vii să dai o groază de bani pentru înfrumusețare , odată ce declari sus și tare că frumusețea este darul tău, din naștere, de la Dumnezeu! Păi ce faci, atunci, corectezi ce ți-a dat Dumnezeu, n-a făcut El chiar ce sau cât trebuia și retușezi sau completezi tu scăpările Lui? Oare care o fi adevărul, nu cumva frumusețea este mai mult o dorință decât o realitate?

Interesant este că frumusețea femeii este sau mai bine zis a devenit, prin intervenția curentului feminist, cel puțin la fel de importantă și pentru bărbați, deși dintr-o altă perspectivă, evident. Sub forța atracției, bărbatul simte nevoia să se hrănească din această frumusețe, nu doar metaforic vorbind. Și pentru el astăzi se întâmplă ceva nou, căci întâlnește femininul într-o ipostază diferită. Îl întâlnește, de fapt, într-o ipostază pe care și-a dorit-o, probabil, dintotdeauna,  dar pe care, din ipocrizie, a înlocuit-o cu alta, sub influența și prin intermediul bisericii.

Ei bine, astăzi, când biserica aproape că își trage ultima răsuflare, bărbatul nu își mai oferă acoperirea ci descoperirea goliciunii femeii, dar se pare că nu este întru totul pregătit pentru aceasta, iar femeile știu și profită. Profită creând legi prin care bărbatul este obligat să plătească scump pentru poftele sale atunci când acestea îl bulversează și îl fac să nu respecte protocoalele instituite de interesele femeii.

Cred că nu este nimic întâmplător în faptul că justiția este pur și simplu împânzită și aproape că a ajuns să fie dominată de femei, care se străduiesc din răsputeri să obțină posturi de procuror, judecător sau avocat, căci în felul acesta au înțeles, pe de-o parte, să se apere sau protejeze, iar pe de alta să își impună punctul de vedere și să favorizeze ascensiunea segmentului feminin pe scară socială la toate nivelurile.

Înțeleg perfect această aspirație și acest demers, femeia a primit o ocazie istorică, unică, de a ajunge oricât de sus și nimeni nu îi contestă acest drept, îl merită din plin în raport cu suferința la care a fost, atâta vreme, supusă din cauza prostiei, durității și vanității masculine, dar…Le-aș întreba pe femeile inteligente din lume, pe femeile educate sau chiar foarte educate, de ce, dacă femeia și-a dovedit din plin capacitatea de a activa în cam orice sector și de a practica aproape orice profesie, simte, în continuare, nevoia acută de a poza și de aș etala, cât mai mult formele, indiferent de postura avută, indiferent de postul ocupat?

Îmi vine să dau acest exemplu cu prezentatoarele meteo. Păi de ce trebuie să îmi prezinte vremea o femeie în fustă foarte scurtă, care uneori lasă să i se vadă, de exemplu, buricul? Ce legătură au fenomenele naturii cu cracii femeii? Același lucru legat și de alte prezentatoare, cum ar fi cele care astăzi ne vorbesc despre știrile de război. Mie oricum mi se pare complet nepotrivit ca o femeie să discute despre război, dar și despre orice formă de violență, despre împușcături sau înjunghieri, despre sânge, despre oameni morți sau, mai rău, mutilați, iar dacă o mai și vezi făcând asta pe niște enorme tocuri cui, foarte ori strident machiată,  într-o rochie mini sau arborând un decolteu cât se poate de evident și practic ostentativ, te apucă, evident, o revoltă.

Cel puțin mie unuia îmi este greu să asociez femeia cu altceva decât armonia, gingășia și blândețea, dar dacă te bagi într-o chestie atât de gravă precum războiul, nu amesteca lucrurile; când îmi vorbești, de pildă,  despre Ucraina și dramele de acolo nu o face ca și cum ar fi parte dintr-un fel de show erotic, mascat, al tău. Oricum,  indiferent de ținuta vestimentară adoptată, este suficient de deplasat, consider, și doar ca o femeie să îți vorbească despre tactici sau strategii militare, despre bombardiere, drone sau rachete nucleare, în loc să îți vorbească, de pildă, nu neapărat despre modă, ci despre vindecare, despre nevoile emoționale ale unui copil și nu în ultimul rând despre iubire în sine.

Voi continua, ceva mai încolo, cu acest subiect, practic inepuizabil spre a mă referi la cât este de normal, pentru o femeie, să copieze sau să înlocuiască bărbatul cu orice preț, chiar și în domenii ce i se potrivesc fix ca nuca în perete. Acum însă, întreb, mai departe, cum este posibil să îți arăți nurii, după cum se spunea odată, până și într-un spital sau într-o școală, oare să consideri că nu există nimic mai important decât a atrage atenția asupra ta? Elevii nu au venit ca să te admire pe tine, ci ca să învețe, la fel după cum bolnavii au venit ca să primească un gen de îngrijire și respectiv un gen de atenție, nu ca să îți privească ție fundul sau țâțele.

Vorbim atât despre bărbații perverși, astăzi, și despre actele lor reprobabile, dar omitem să ne referim la modul în care anumite femei provoacă de multe ori deliberat, cu bună știință, și chiar cu o satisfacție plină de un fel de cruzime bărbatul. Am explicat deja care este, în general, fenomenul cu care ne confruntăm, prin eliberarea de atâtea prejudecăți și sper că am fost clar atunci când m-am referit la nevoia femeii de a recupera tot ceea ce i-a fost luat de către lumea bărbaților, sau de a se bucura de tot ceea ce i-a fost interzis de către istorie, însă nu este greu să constați că parcă vrea mai mult , anume chiar să umilească, atât cât se poate, bărbatul, dintr-o dorință de revanșă la care unele lidere ale feminismului s-au referit sau se referă fără nici un ocoliș.

Cred că fiecare ați văzut, măcar o dată, un tricou purtat de o femeie pe care scrie LOOK but DON’T TOUCH.  Pentru foarte multe femei asta a devenit deviza de bază, fiindcă așa consideră ele că pedepsesc masculul, adică arborând o ținută cât mai erotică sau sexy, ca să folosim un cuvânt încă la modă, dar fiind foarte atente și la cel mai mic gest al acestuia prin care ar încerca să se apropie, cumva, de ele. Păi nu putem vorbi de ceva pervers în această atitudine, în sensul de crunt răutăcios? Te plimbi cât mai dezbrăcată și cât mai aranjată, în fața unui bărbat, nu doar pe ecran, ci, acolo unde poți, și în viața de zi cu zi, eventual la doi pași de el,  dar, deși îi zâmbești sau îi faci cu ochiul, deși îi dai, prin unele cuvinte, o mică speranță, îl lași într-un final să înțeleagă că ceea ce vede nu este pentru el și că nu va fi în veci, adică tu, în splendoarea ta.

Aș putea zice că una dintre preocupările constante ale prea multor, din păcate, femei de azi este, de fapt, pendularea între îmbrăcat-dezbrăcat, sau, altfel zis, expunerea cu dichis sau schepsis a unor părți ale fizicului lor, în așa mod încât să nu fie vorba despre o nuditate explicită, ci despre una, care, tocmai pentru că ți se arată voalat și doar din anumite unghiuri, mascată sau, invers,  fix cât de sumar trebuie, unde trebuie, reprezintă rețeta consacrată prin care ești pus pe jar.

Ce se poate spune în acest caz, când tu seduci, deliberat, când faci să vâjâie hormonii în trupul de bărbat, cu trupul tău, ai dreptul să te miri, apoi, când, Doamne-ferește, te pomenești violată de un individ care nu s-a mai putut mulțumi cu privitul? Dar se poate întâmpla și altceva, nu vei fi violată tu, cea care provoci deliberat, ci va fi violată o altă femeie,  una poate foarte cuminte, decentă, care este aleasă, arbitrar, după cum se nimerește contextul, de un ins pe care tu și altele l-ați tot incitat, ca să nu spun excitat!

Oare nu te-ai gândit niciodată, măcar preț de o clipă, că ai putea însemna, prin influența pe care o exerciți, prin ceea ce trezești într-un mascul,  o parte din suferința unei femei care pățește ceva urât de acest gen și oare  nu ai altă bucurie, totuși, decât să verifici și să reverifici slăbiciunea, recunoscută ca atare, a bărbatului, și să-l pedepsești prin frustrarea la care îl supui?

Ai putea spune, evident, este revanșa speciei și eu sunt un instrument al ei și nimic mai mult, nu îi pot lovi, nu îi pot omorî pe bărbați, dar îi pot chinui, în acest fel, apăsând pe coarda lor sensibilă, e treaba lor dacă sunt penibili. Eu ți-aș răspunde că da, atâția și atâția bărbați chiar sunt penibili, însă nu este chiar bine sau onorabil pentru tine să îți bați joc de ei, iar în plus vei aduce, fără să vrei, neplăceri și atâtor femei.  Da, ne place să vorbim de perversiune, dar omitem faptul că uneori perversiunea este cauzată, ca act, de perversitate.

Sub nici o formă nu încerc să scuz sau să justific violul ori pe violatori, dar, dacă nu știu deja, sper ca anumite femei să înțeleagă măcar după parcurgerea acestui material că au efectiv o vină. O să zic și eu la fel, e treaba lor dacă și-o asumă sau nu, dar karma ține cont de tot.

Ok, dar, evident, la viol ajung doar indivizii care nu sunt oricum cu toate țiglele pe casă, după cum se spune, pe când  alții, în schimb, precum Buhnici își varsă acest gen de frustrare comentând negativ, căci, dacă nu poate ajunge la struguri, știm, vulpea spune că sunt acri. Poate că dacă în seara în care s-a gândit el să facă comentariul care a stârnit atâtea valuri, ar fi putut să mângâie, eventual chiar pe malul mării,  niscaiva coapse sexy de femeie și niște sâni rotunzi și tari , n-ar mai fi pomenit în veci de vergeturi și celulită și nici măcar nu ar mai fi văzut așa ceva la femeile afectate sau, cum să spun, “urâțite” de treaba cu pricina care i-ar fi oferit corpul lor,  dar, pentru că asta nu s-a întâmplat, a ajuns să vorbească despre lucruri care totuși, vrem nu vrem, sunt adevărate în ceea ce privește, în general,  femeia.

Contează însă cum le spui și mai ales contează perspectiva din care o faci , după cum am tot subliniat. În articolul meu “Falsa Democrație, Devenirea Femeii, Celulita și Gurul Buhnici” m-am referit întrucâtva la ceea ce înseamnă celulita și vergeturile și la factorii care le pot provoca, ceea ce nu voi mai face acum, nici măcar printr-un copy-paste. Buhnici, deci, da, a făcut o afirmație reală, femeile sunt mai expuse la celulită și vergeturi decât bărbații, căci, da, și bărbații se pot pomeni cu așa ceva. Atunci, pe lângă faptul că nu și-a îmbrăcat cum trebuie discursul, unde a greșit? Revenim la un punct important al viziunii mele, oare orice remarcă făcută de un bărbat la adresa comunității feminine care nu elogiază această comunitate trebuie considerată un afront la adresa respectivei comunități? De ce nu se sesizează nimeni și în sens invers atunci, când bărbații sunt jigniți grav, generic, de o femeie sau mai multe?

Repet, însă, aici este vorba doar de constatare, nu de o jignire propriu-zisă, în esență și nu este normal ca ea să supere. Bărbați sau femei, suntem toți, în această lume, imperfecți, iar a nu vorbi despre aceasta nu ne ajută și nu micșorează imperfecțiunea noastră, citez iar din propriul meu articol, acum.  Deși imperfecți, suntem totuși, în aceeași măsură, perfectibili. Am venit pe acest Pământ să evoluăm, sub toate aspectele și la toate nivelurile. Dumnezeu ne-a lăsat, ca suflete, să îmbrăcăm o anume anatomie și să fim supuși, în consecință, anumitor procese fiziologice corespunzătoare ei. A fi bărbat sau a fi femeie reprezintă însă un dat karmic sau altfel zis o alegere făcută de noi înșine dintr-o altă dimensiune și conform unor experiențe anterioare, spre a ne continua mersul într-o direcție începută.

Faptul că ne identificăm, într-atât, pe de-o parte cu corpul în sine, iar pe de alta cu genul sub aparența căruia ființăm în lume, nu poate fi considerat decât regretabil și îngreunează procesele noastre de conștientizare.

Fiecare dintre noi conține, într-o măsură mai mare sau mai mică, și masculinul și femininul și a venit să le manifeste pe amândouă în combinația propusă de destin. Sigur că nu este întâmplător că iei astăzi , poate, chipul unui bărbat, înseamnă că ai hotărât să trăiești acum și aici mai mult experiențe specifice zonei arhetipale a masculinului, curaj, vitejie, risc, fermitate, concentrarea efortului într-o direcție bine aleasă, asumarea unor decizii importante, puterea fizică etc. Dacă ești femeie, cel mai de presupus este că ai venit să experimentezi în primul rând finețea, eleganța, adâncimea emoției, distributivitatea atenției, graviditatea,  nașterea…

O vei face însă conform datelor cu care te-ai încarnat și, chiar dacă aparții unui gen și manifești, până la un punct, trăsături definitorii pentru acesta, misiunea ta este să îți descoperi unicitatea. A ne lăsa subjugați de stereotipurile sau șabloanele culturale asociate unui gen înseamnă, practic, a nu fi altfel sau altceva decât membrii unei turme și deci asemănători animalelor.

Același lucru se întâmplă, după cum eu tot obișnuiesc să spun, și când te identifici cu o rasă sau un popor. Identitatea rasială sau sexuală contează, desigur, dar a nu ne vedea și judeca decât în raport cu o rasă, cu un popor, cu o religie, cu un grup sau, evident, cu un gen înseamnă a ne limita orizontul de percepție sau a ne automărgini.

Unii probabil că vor înțelege de aici, greșit, că militez, cumva, în favoarea homosexualității. Sub nici o formă. Din perspectivă inversă, nu am nimic cu minoritățile sexuale, dar, dacă sunt un adept al libertății, în principiu, nu asimilez noțiunii de libertate și o idee precum schimbarea de sex, de exemplu, iar de aici alții ar putea trage concluzia, inversă, că sunt până la urmă mărginit, sau retrograd, și eu, într-un fel. Desigur că sunt, dar înclin să cred că nu dintr-un astfel de motiv. Prefer să nu ating prea mult acest subiect delicat.

Orice bărbat de azi a fost și femeie cândva, poate chiar cu doar o existență înainte, iar orice femeie de azi a fost și bărbat odată, probabil de foarte curând, iată de ce destui bărbați manifestă, observăm, cu destul de multă putere calități de regulă atribuite femeilor și iată de ce destule femei sunt catalogate, când și când, în anturajul lor ca fiind cam masculine în atitudine. Prin urmare, nu cred că ar trebui să ne arătăm atât de șocați când homosexualul spune că se simte o femeie în corp de bărbat, iar lesbiana un bărbat în corp de femeie,o anume obișnuință, foarte mult și intens repetată,  creează  inerții enorme chiar și dincolo de moarte, dar nuanțarea este extrem de complexă…

Așa stând lucrurile, eu unul văd un nonsens în războiul nedeclarat, dar evident, al sexelor și până la urmă nici nu înțeleg ce îl face posibil. Nu sunt de acord nici măcar cu ideea de competiție între bărbat și femeie și consider că se impune discutarea sau negocierea continuă a rolurilor sociale, dar nu pe bază de orgoliu, ci pe bază de normalitate și necesitate funcțională.

Da, viața ne învață că nici unui om nu îi place să se discute critic despre el, fie că îl încadrăm sau nu într-un grup, totuși fără critică nu există evoluție. Nu poți lăuda pe cineva care greșește doar ca să nu-l superi. A atrage atenția cuiva asupra unor greșeli ale sale sau asupra unui fapt pe care îl poate îndrepta nu ar trebui să te transforme imediat și implicit în dușmanul acestuia. Uneori doar tu poți, probabil, vedea un neajuns sau un minus al cuiva și tot doar tu îl poți spune. Consider că prieten adevărat îți este numai acela care are curajul de a-ți arăta și ce nu faci bine și care, din dorința, reală, de a te ajuta își asumă fie și riscul de a te pierde.

La fel se poate discuta și în cazul comunităților de gen. Ne-am născut bărbați și femei nu ca să nu avem voie să spunem ce ne-ar plăcea ca sexul celălalt să schimbe. Poate că avem dreptate, poate că nu. Este bine că astăzi discuția despre dreptate implică, la nivel general, doi poli, deși a trecut totuși puțin timp de când femeia este considerată egala bărbatului în societatea omenească. Este bine și incitant totodată, pentru că în lumea condusă de Adam totul era, practic, sec, rigid, plictisitor și previzibil, într-un cuvânt monocrom.

Când Evei i s-a permis să ridice capul și să deschidă gura, lumea a căpătat un suflu nou și mai ales a capătat culoare, și la propriu și la figurat. La propriu pentru că primul impuls al femeii care s-a simțit liberă a fost de a-și colora cât mai mult fața și unghiile. O făcuse și înainte, dar discret și doar în anumite contexte.

La început acest gest a trecut ca o glumă sau ca un moft printre bărbați, care fie se hlizeau, fie ridicau din sprâncene când se întâlneau cu machiajul, apoi…Știm, fardul a devenit pur și simplu o industrie, iar în cele din urmă chiar un fel de instituție. La fel și oja. La fel și moda.

Invențiile diavolului le-au numit cei rămași în urmă, puritaniștii,  uneltele ispitei, dar femeile s-au contopit, pur și simplu, cu ideea de machiaj, în care au văzut și o parte din șansa lor de a se distanța, într-un mod semnificativ, de bărbat și de a căpăta o identitate proprie.  Crema, rimelul, fondul de ten, pudra, rujul și derivatele de rigoare  s-au transformat în însoțitorii aproape permanenți ai vieții de femeie, dar, implicit și indirect, și ai vieții de bărbat.

Dacă dracul a dat asta, și-au spus consoartele noastre, fie numele dracului lăudat, dar lăsa-ți-ne în pace, lăsați-ne să facem ce vrem cu moacele noastre, lăsați-ne să vă impresionăm. Ce spuneam, la început femeia a fost nevoită să învețe cum să placă în subevoluata lume a bărbatului spre a nu fi și mai mult umilită, spre a fi ceva mai ușor tolerată, iar apoi, în timp, femeii a ajuns să îi  placă să placă, iar acum are voie să placă fix după cât îi permite imaginația sau bugetul, nimeni, aproape, nu îi mai spune cum este potrivit să se machieze sau să se îmbrace, după cum deja am punctat.

Foarte bine, foarte bine atâta vreme cât acest lucru nu începe să țină și el de ceva extrem, de ceva exagerat, care, în loc să servească, aservește femeia. O aservește unui concept sau unei definiții prea stricte, prea unilaterale, o circumscrie unui șablon sau, altfel zis, unui stereotip, adică unei condiționări drastice și, până la urmă, caraghioase.

Altfel, și aplicarea machiajului prespune niște reguli însă și o viziune, iar dacă viziunea este greșită, în loc de artă, machiajul devine ceva grotesc, un fel de maimuțăreală. Machiajul poate transforma femeia într-o regină sau într-un clovn, poate fi operă de artă sau kitsch.  Tocmai de aceea vorbim despre culori și combinații armonice sau despre culori și combinații stridente.

Oricât de reușit ar fi machiajul, el până la urmă înseamnă tot o mască și este trist să vezi că femeia vrea, în general,  să poarte mereu, uneori obsesiv, o mască sau că ajunge să nu se mai poată concepe fără ea.

O față prea încărcată, în mod constant,  cu pudră sau  fond de ten, ca să dau doar un exemplu, poate obosi și se poate deteriora repede, iar prețul unei așa-zise frumuseți sau prețul aparenței este o îmbătrânire prematură. La fel de bine însă poate fi și un cancer, când femeia vrea să impresioneze prin relieful pieptului și îl modifică apelând la silicoane, căci niște saci, indiferent cu ce i-ai umple, tot saci rămân, iar organismul nu îi acceptă mereu sau nu pentru totdeauna și la un moment dat se revoltă.

Aș minți, totuși, să spun că nu am văzut  femei care odată cu dispariția machiajului își pierd orice farmec. Într-o zi aproape că nu am recunoscut în femeia care își făcea cumpărăturile într-un magazin de lângă mine vedeta unei emisiuni populare de astrologie atrăgând mii și mii de urmăritori. Părea un cu totul alt om sau, cum să spun, un om obișnuit. Nu aș afirma că era de-a dreptul urâtă, dar parcă era o altă ființă și am început să mă gândesc, brusc, la robia fardului, acționând asupra ambelor sexe.  

Să îți construiești o viață întreagă în spatele unei măști ca să îți câștigi pâinea, ca să întreții o iluzie pe care tu însăți ai creat-o? Parcă este prea dur! Este prea dur, însă la această stare de fapt contribuie, evident, și bărbații, care sau nu vor sau chiar nu pot să învețe că o femeie merită apreciere și dacă nu arată într-un anume fel și, deci, susțin, indirect, acest efort dramatic al femeii de a se supune rutinei prin care suprapun identității reale, dată de calitatea lor, ființială, intrinsescă, una, falsă,  cosmetică. Bărbații susțin forța aparenței, transformată în cult de femeie, oricât de mincinoasă ar fi, pentru că se mint ei înșiși, fiind falși, superficiali și lași, incapabili de asumarea, dar și de exprimarea unui punct clar de vedere. Asta dacă vrem să ne referim doar la industria fardului, căci ultimii ani au adus în prim-plan o alta, anume cea a medicinei estetice și a chirurgiei plastice, ce pur și simplu face furori în sectorul feminin al umanității, aspect pe care deja am apucat să îl pomenesc, dar care merită o dezbatere largă.  

 Există și excepții, însă, cu privire la felul în care femeile privesc învelișul carnal,  iar aceste excepții pur și simplu te încântă uneori și mă refer la femeile a căror frumusețe este creată de ceva din interior și care până la urmă traduce, fizic, expresia sufletului lor. Acestea nu au nevoie de fard sau de altceva și nu este de mirare că știu. Știu pentru că sunt inteligente. Nimic nu îmi produce mai mare bucurie, mie unuia, decât femeia în ochii căreia citești clar inteligența. Inteligența și forța.

Sunt în favoarea fardului care respectă și întărește expresia interioară, nu și în favoarea celui care deghizează. Apreciez fardul aplicat cu gust, cu bun-simț și cu măsură, dar nu suport ostentația, grotescul, vulgarul din machiaj !Poți comenta însă, ca bărbat,  despre valențele fardului sau despre fardul-sens și fardul-nonsens fără a atrage, despre tine, impresia că jignești întreg sexul feminin?

Oi fi deja văzut, eu însumi,  ca misogin, mă întreb și nu știu ce răspuns să îmi dau. Am spus atâtea lucruri de bine despre femei, cu toate astea, nu-i așa, pot strica totul printr-un singur cuvânt, printr-o singură idee. Îmi asum acest risc. Îmi asum acest risc tocmai pentru că urăsc stereotipurile, tiparele fixe, încadrarea oricărei manifestări într-un fel de cod de lege.

Eu unul nu cred că sunt misogin, însă am fost. Am fost până când, într-o zi, am înțeles ceva extrem de important, că bărbații nu sunt atât de deștepți pe cât mi se părea. Și nici atât de puternici. Ba am descoperit și cât de plictisitori pot fi. De ce? Pentru că repetă și repetă aceleași subiecte într-o discuție, fără să își dea seama. Și li se pare că sunt importanți. Autosuficiența masculină, implicând o nejustificată aroganță și o regretabilă unilateralitate de viziune, am descoperit, este groaznică.

Despre ce vorbesc bărbații, în majoritatea lor, păi…Cu ce să încep? Sunt câteva subiecte mari și late. Nu contează ordinea, dar o să încep cu fotbalul sau sportul în general. Banalități peste banalități, idei nici măcar originale, informații preluate de la știri. Politica ar mai fi cum ar mai fi, dacă bărbații ar fi în stare de analize ample, profunde, dar se arată de regulă superficiali și grăbiți, de parcă singurul lor interes ar fi să puncteze, doar, niște aspecte, să le treacă în revistă, după care uită imediat de ele. O, Doamne, am descoperit începând cu acea zi, păi sunt mulți idioți între noi, masculii, și idioțenia asta este strict proporțională cu fudulia.

Du-te într-o sală de fitness și uită-te la toți acei cocoșei tineri care își umflă mușchii în fața oglinzii de parcă l-ar vedea direct pe Hercule în propria lor persoană. Se plimbă mândri prin fața ta cu mișcări lente și apăsate, arborează un aer de importanță și își laudă, unul altuia, rețetele cu hormonii pentru masă sau pentru fibră, dietele, programele, de parcă ar fi cele mai importante lucruri din lume. Unii dintre ei pur și simplu arată grotesc, fiindcă felul în care și-au dezvoltat musculatura le-a anulat complet grația, le-a răpit orice naturalețe. Așa înțeleg băieții ideea de forță, prin masivitate și își declară importanța prin numărul de la biceps, care uneori devine foarte, foarte mare, în timp ce virilitatea se încăpățânează să rămână la fel sau chiar să scadă. Dacă ar putea satisface femeile din biceps cred că ar fi foarte fericiți, dar nu pot și, în timp ajung să aibă parte de mari frustrări, căci nu s-au inventat încă flotările sau tracțiunile pentru penis, probabil totuși visate de mulți nefericiți!

Ce să-i faci,  virilitatea are legile ei proprii și  nu crește odată cu masa musculară, prin exerciții statice, stereotipe, ci printr-un întreg complex de factori, dintre care sportul este doar unul și cel mai puțin genul de sport practicat,  doar pentru aspect, în sălile de fitness  de capetele pătrate. Cei mai naivi dintre bărbați, cei foarte tineri, bărbătușii le-am putea spune, mințiți sau  prost informați, cred că, nu știu cum, la sală se poate întâmpla ceva, efectiv, pur sau direct organic și cu trompa dintre picioare, dar, surpriză, elementul de fală al virilității,  obse-trompa, rămâne și ea la fel, și în lungime și în lățime, oricât și-ar lucra ei corpul, în rest,  dar și oricâte pastile sau prafuri cu testosteron ar consuma, fiindcă, drăcie mare, ceea ce înghit ei nu acționează fix unde și cum și-ar dori, lăsând la o parte faptul că testosteronul înseamnă atâtea și, deci, nu doar  susținerea sau stimularea funcției sexuale.

 Trepădușii la care mă refer chiar merită să fie frustrați, atâta vreme cât nu își schimbă concepția despre viață și nu învață mai mult despre complexitatea reacțiilor umane,  iar acum descriu prea puțin din fenomenul masculinitate la care asistăm și care aduce în prim-plan atâția și atâția bărbați lipsiți de valoare care nu înțeleg nimic din ceea ce se întâmplă în lume, se autoiluzionează în modurile cele mai stupide cu putință și fac în continuare pe stăpânii, când de fapt sunt sclavii propriilor automatisme de gândire.

Eu unul am fost misogin, dar mi-a trecut. Mi-a trecut fiindcă am realizat că e o prostie să disprețuiesc femeia doar pentru că nu este ca bărbatul. O, Doamne, ce bine că este atât de diferită, mi-am zis și am început să mă bucur tot mai mult de diferențele pe care le constatam. Am descoperit, între altele, că femeile sunt atente la ceea ce le spui și că știu să asculte, spre deosebire de ai mei confrați de gen,  am descoperit că sunt mai curioase și mai prezente, drept pentru care am început să caut tot mai mult compania femeilor și tot mai puțin compania bărbaților.

Ghici care este un alt subiect preferențial de interes  pentru coborâtorii din Adam. Hai că nu te-ai fi prins, femeile pe care le-au avut sau cele pe care se gândesc să le aibă , căci toate drumurile, mentale, ale bărbaților duc, invariabil, către femei, dacă, bineînțeles,  vorbim de bărbații pe care îi considerăm normali. Că îi cunoști sau nu îi cunoști prea bine, se apucă, mamă, de cum te întâlnesc, aproape, să îți povestească de aventurile  și de performanțele lor sexuale. Este ca și cum ar vorbi despre vânătoare sau despre pescuit. Îți vorbesc însă, ce hazliu, la timpul prezent sau la timpul trecut, în funcție de vârstă, uneori cu extaz, dacă mai pot , alteori cu regret, dacă nu mai pot, dar ceea ce îi aseamănă este că mai toți mint. Alcoolul dăunează grav monotoniei și încurajează bărbatul să mintă cu dezinvoltură, alcoolul este foarte recomandat în întâlnirile bărbaților căci îi ajută să nu se plictisească, prea ușor, unul de altul și chiar să lege prietenii, întărite mereu de un alt rând de pahare și de promisiunea următoarei întâlniri , de pahar.

De ce or bea, bărbații, pentru că sunt puternici? Sau pentru că sunt mulțumiți? Sau pentru că sunt inteligenți? Nicidecum, cred că vă dați seama. La alcool ajungi fie pentru că ceva este prea mult, fie că ceva este prea puțin în viața ta. Alcoolicii, țineți minte, sunt niște oameni de fapt sensibili în esența lor, ca și consumatorii de droguri. Sunt uneori prea sensibili pentru a face față lumii în care trăiesc, cu toate presiunile la care îi supune. Mai ales în cazul bărbaților este vorba însă despre niște oameni care fie nu știu să vorbească despre această sensibilitate, poate și pentru că se încăpățânează să nu o recunoască, fie nu au cui să vorbească.

Aceste beții ale bărbaților pe care le tot critică femeile se întâmplă pentru că partenerii lor de viață nu găsesc, în propria lor casă, în propriul lor cămin,  mediul în care să își poată deschide sufletul și să povestească despre ceea ce îi apasă. Ori exact acesta este rolul unei femei în viața unui bărbat, de a-l ajuta să își identifice și să își accepte vulnerabilitățile. Mândria masculină este de foarte multe ori exact ceea ce face nefericit sau chiar distruge un bărbat. Ea contribuie și la menținerea acelei rigidități comportamentale specifice care ajunge, efectiv, să condamne bărbatul, într-un final.  Deci, ce ar trebui să fie femeia pentru bărbat? Răspunsul este clar, suplețe. Dar și calea către emoție!

Interesant, în România, femeii i se spune și muiere. Aparent, în acest termen există ceva peiorativ, depreciativ. Dar eu cred că lucrurile nu ar trebui văzute chiar așa sau doar așa. Muiere se referă și la acțiunea de a muia, adică de a face, ceva sau pe cineva, mai moale însă și…Mai puțin țeapăn! Ce avem aici, doar o simplă omonimie, adică un cuvânt identic ca formă dar exprimând sensuri diferite? Nu, este vorba de mai mult, urmează să vedem.

Haideți să judecăm cu atenție ideea, sub mai multe aspecte, căci merită, în lumina celor tocmai afirmate.  În mod normal, o femeie care își iubește soțul sau iubitul îl vrea puternic, nu slab, deci, deși o putem numi, în spiritul tradiției și  de dragul jocului de idei, muiere, merită specificat că ea nu vrea, în principiu măcar, să fie ceea ce îl face moale, căci, dacă acest bărbat este moale, nu prea o ajută cu nimic. Da, însă…Vor apărea niște nuanțe, aici, nu?

Lucru deja zis și cât se poate de evident, pentru femeie bărbatul înseamnă în primul rând calea către un copil, nu? Da, însă înseamnă și ceea ce ar trebui, consideră ea, să reprezinte mediul protector în care ea să poată crește această copil, o sursă, materială, de existență și un scut față de vicisitudinile lumii. Aceasta este perspectiva în virtutea căreia ea nu ar vrea să-l moaie sau  înmoaie pe bărbatul respectiv. Am dreptate sau lucrurile s-au schimbat, odată cu emanciparea femeii și eu mă refer la un concept învechit?

Se pare că unele chestii se schimbă greu, totuși. De ce? Pentru că, iată, deși tot strigăm, sus și tare, că femeia este egala bărbatului nu doar pentru că așa s-a stabilit social, prin constituție, ci pentru  că poate face exact ceea ce poate și bărbatul, pentru că răzbește oriunde răzbește și acesta, în orice context și sub apăsarea oricărei greutăți, iată ce observăm…Observăm că foarte multe femei așteaptă, în continuare, de la bărbat să rezolve, el și doar el,  anumite situații existențiale cheie și, mai ales, să își asume întreținerea familiei, casei, rezolvarea aspectelor financiare majore implicate de viața împreună ș.a.

Ca și cum…Ca și cum ce? Ca și cum ar fi, cumva, obligat, în acest sens, ca și cum ar fi strict de datoria lui? Păi, bine, bine, atunci, egalitate, egalitate, dar iată cât de subiectivă devine egalitatea, atunci când vrem s-o vedem doar așa cum ne convine nouă!

Nu prea sună bine dintr-o perspectivă neutră, nu, să spui, da, sunt egala ta, însă numai până când nu dau de greu, căci dacă dau de greu, tu “trebuie” să te ocupi, de…Tot! Păi ce facem, atunci, cu femeia puternică și capabilă despre care vorbim neîncetat, unde este această femeie sau ce înțelegem prin ea?

Dacă ar fi să judecăm lucrurile la nivel principial, un om care aceleași drepturi, ar trebui să se supună și acelorași obligații sau, altfel zis, să nu trebuiască să depindă, atunci când situația o cere, de acțiunile sau atitudinile partenerului de sex opus și să fie în stare să gestioneze, la fel de bine, un moment, mai bun sau mai rău, al vieții.

Totuși…Iată că cel puțin în România există încă atâtea și atâtea femei care vor să profite de bărbați, mai mult sau mai puțin, într-un fel sau altul. O categorie toxică, între acestea, o reprezintă cea pe care ne-am obișnuit s-o numim a pipițelor. Ce este cu pipițele? Imediat lămurim, dar, până atunci, vreau să deschid o paranteză. Desigur, încă de la începutul scrierii acestui eseu, bază pentru discursul de pe youtube, mi-am asumat riscul de a-mi face mulți dușmani, atât între femei cât și între bărbați. Dar atitudinea mea a fost mereu aceeași, îmi asum riscuri, pentru că la așa ceva duce onestitatea în exprimarea unor idei. Nu sunt genul care să vrea să devină popular susținând un punct de vedere care place, o viziune la modă, aș considera că în felul acesta pur și simplu mi-aș încălca propria definiție, iar în fața propriilor mei ochi nu aș mai valora nimic.

Așadar, cine va vrea să vadă adevărul spuselor mele se va bucura, cândva, de ceea ce a înțeles prin ele, cine însă va alege să se considere lezat de ele, din simplul motiv că mă opun unei convingeri personale ale sale, unui mod  de a vedea lucrurile cu care s-a obișnuit, poate, evident, să le înfiereze sau, de ce nu, să le ignore. Demersul meu principal, în tot ce fac, este de a milita în favoarea libertății de opinie, oricare ar fi aceasta, într-un moment când cenzura devine tot pregnantă și, când, practic ni se dictează, de undeva, să ne încadrăm în niște norme și directive ale unei supușenii sufocante și degradante.

Revin la pipițe…Vorbim atât de des despre ele, mai ales că le vedem mereu la televizor. Unii le asociază, direct, curvelor. Ca să lămurim foarte clar aspectul, lăsând la o parte conotațiile aduse acestui cuvânt de religie, curva este femeia care face sex pentru bani. Păi…Pipița ce-o fi? Ce sunt femeile, îndeobște tinere, care încearcă să câștige favorurile câte unui bărbat mai mult sau mai puțin bogat? Da, nu fac parte din categoria celor care ies pe stradă sau dau anunțuri la matrimoniale ori la prestări servicii diverse, nu își pun pozele la rubrica “escorte,” dar…Fac ce fac, evident, tot pentru bani sau, hai să spunem așa, pentru a-și asigura o stabilitate, o siguranță financiară, termen la modă.

Și, prin ce oare cuceresc sau seduc bărbații, prin foarte multă inteligență, printr-o foarte mare cultură, prin erudiție, prin talentul exprimării, prin rafinamentul comportamentului? Nu, în primul rând tot prin cum arată. Și ce oferă, oare, înainte de orice? Păi…Tot sex, firește. Cum? Păi…Cu artă, cică. Iar prin artă aici nu mă refer neapărat sau numai la măiestria prestării actului de contopire fizică în sine, ci la modul dibace de a da impresia că a te culca cu tine este ceva ieșit din comun, un fel de premiu, după cum mă refer și la știința de a părea o femeie care merită atenție și din alte puncte de vedere și mai ales de a mima sentimente și o implicare sinceră în relație.  

Pipița nu este femeia care se culcă, în mod constant, regulat, cu mai mulți bărbați, ci este femeia care trece de la un bărbat la altul atât cât are nevoie, anume până când dă peste acela care, nefiind foarte deștept sau care confundă iubirea cu instinctualitatea, intră în jocul pipiței și o cere de nevastă.  

Desigur, uneori pipița  a mai citit câte o carte, două, a mai învățat, cât de cât, o limbă străină sau…Poate chiar a făcut o facultate, căci azi oricine poate să facă și dă bine în C. V. Da, pipița, pentru a-și spori atractivitatea, s-a stilat, chipurile,  a adăugat un atu prestației sale de actor-vânător din povestea supraviețuirii și a ajuns chiar până la a face o facultate, deși cel mai probabil la fără frecvență sau prin corespondență. A făcut, cum-necum,  o facultate, dar nu i-a trecut nici o clipă prin gând să profeseze, efectiv, într-un domeniu. Este leneșă sau cel puțin comodă și a înțeles ea, cumva, de undeva, că doar munca cinstită nu duce prea departe, cel puțin nu atât de departe pe cât își dorește domnișoara, deseori excesiv de dornică de lux, efectiv și nu doar de bunăstare.  Este mai sigur să găsești “fraierul perfect,” după cum s-a exprimat Tudor Chirilă într-un cântec celebru cu privire la bărbații care cad în capcanele acestor animăluțe de pradă. Un termen mai vechi care definește același gen de individă este întreținuta.

Este tulburător să vezi câte femei, cel puțin în România, repet, caută, de cum trec de pragul adolescenței, acest statut, fără nici o jenă, fără nici o rușine. Și se pregătesc pentru asta, în felul lor, învață secretele machiajului ce dă naștere pe o față expresiei combinate de vampă și doamnă, foarte pe placul bărbaților,  își comandă ținute apetisante cu conținut erotic bine reliefat și, dacă trebuie, fac și niște intervenții estetice, pe la gură, pe la sâni, chiar și pe la fese. Nu se dau în lături nici de la se înfometa, pentru că pipița știe ce îi place dobitocului, modelul slim. Nu ești slim, nu ești sexy. Există niște parametri doriți sau de succes pentru talie,  țâțe, fund, buzițe, iar dacă te încadrezi, după câteva eventuale ajustări…Vânătoarea poate să înceapă.  

Ce este, în acest caz,muierea sau femeia? Și  la ce fel de muiere a bărbatului de către femeie asistăm, ca să păstrăm ideea jocului de cuvinte? Muierea este în acest caz echivalentă cu prinderea în mreje și, de fapt,  se numește prosteală, păcălire, inducere în eroare. Un oarecare individ bogat, altfel probabil un șmecher, după cum ne place să-i numim pe bărbații care reușesc la noi în țară, trece printr- o orbire, fatală, de moment, face o confuzie gravă, suferă o slăbire acută a discernământului și ajunge, în final,  să se căsătorească cu o astfel de profitoare, poate întâlnită într-un club de fițe, poate prezentată de o cunoștință, poate etalându-se la o petrecere mondenă. Iar pipița…Pipița își consolidează sau stabilizează imediat poziția și, foarte repede, îi toarnă individului un copil. Și gata, a devenit, în viziunea ei, bazată, ba chiar femeie de treabă, la locul ei, femeie respectabilă, eventual și mamă-model, bună de apărut în emisiuni, înțelegeți sper nuanța termenilor folosiți.  Mai mult, și-a asigurat bătrânețea, obiectivul principal și își poate, ca urmare, mulțumi pentru că și-a investit trecătoarea frumusețe, la timp, până să dispară, cum trebuia, căci altceva nu avea ce.  Aceasta, da, este o formă de muiere negativă, și dacă ne referim la femeie și dacă ne referim la acțiunea de a muia efectuată, iată, de către un fel de curvă, nedeclarată, asupra unui mascul cu mintea căzută la nivelul chakrei 2 și manevrabilă vaginal.

Poftim, deci, cum înțeleg anumite femei, viclene,  egalitatea de gen, egalitatea de șanse și mai există și alte categorii de profitoare,  în afară de aceasta, ce reprezintă una de ordin extrem până la urmă, dar acum vreau să discut despre muierea care aduce ceva bun bărbatului.  

La multe capitole suferă, fără îndoială, oamenii masculi, dar între cele ce îi umbresc se numără mai cu seamă, după cum spuneam, o  încăpățânare dusă des la extrem, o încrâncenare care de la un punct încolo poate deveni fără sens, o viziune ce nu acceptă nuanțe, deci pentru care totul este fie alb, fie negru și care generează, în consecință, o atitudine greoaie și inflexibilă, care, culmea, îi face rău în primul rând bărbatului.

 Obsedat în a-și apăra punctul de vedere, oricât de greșit ar fi, bărbatul devine o ființă chinuită și vulnerabilă, care clachează exact în momentele importante. Clachează din motivul că nu își poate închipui realitatea decât într-un singur fel și că, deci, atunci când realitatea contrazice așteptările sale, fie uneori și doar cu puțin, se trezește nepregătit și nu poate coopera cu situația respectivă.

Care este, deci, rolul cel mai important al femeii în viața unui bărbat, în sens pozitiv? Acela de a-l derigidiza. La nivel emoțional, bărbatul este, în general, aproape handicapat, căci asimilează emoția ideii de slăbiciune sau chiar de neseriozitate, drept pentru care își reprimă emoțiile pe cât poate și plătește un preț enorm.  

În timp, societatea condusă chiar de el  l-a încadrat și l-a aservit anumitor tipare, din care acum îi este greu să iasă, deși poate vrea. Uite, de exemplu, un concept sau un termen transmis, în lume, din antichitate și până acum, „ bărbații nu plâng sau nu se plâng niciodată.” Sau altele, „un bărbat adevărat este neînfricat,” „bărbatul este făcut pentru a gândi, nu pentru a simți”  și lista poate continua…

O asemenea concepție nu l-a făcut, evident, fericit pe bărbat, fiindcă nu avea cum, iar în ultimă instanță aceasta a generat războaiele, căci neînfricații dintr-un trib, dintr-o seminție  dintr-un popor sau dintr-o rasă, s-au hotărât să își arate dreptatea în fața neînfricaților dintr-un alt trib, dintr-o altă seminție, dintr-un alt popor, dintr-o altă rasă și…Am trăit, astfel, mereu tensionat, într-un climat conflictual, dominat de ură, intoleranță și, firește,  de nesiguranță.

Spuneam mai devreme că punerea femeii pe picior de egalitate cu bărbatul a venit ca o pată de culoare și la propriu și la figurat. Am descris ceea ce înțeleg eu prin culoarea văzută la modul propriu în tot acel episod cu fardurile și restul, dar la nivel moral sau sufletesc culoarea la care mă refer înseamnă exact această dimensiune a descoperirii de sine prin emoție și prin sensibilitate.

După cum văd eu lucrurile, femeia cea nouă nu ar trebui să își dorească supremația în raport cu bărbatul, ci o conviețuire echilibrată și armonioasă cu acesta. De dovedit că poate să îl concureze, în aproape orice, a dovedit deja, dar nu cred că acesta este sensul femeii moderne. O concurență acerbă, fățișă și chiar ostentativă nu servește nimănui, căci, până la urmă, ea se transformă în război, or femeia înseamnă, prin definiție, opusul războiului, iar astăzi stă foarte mult în puterea ei să reducă, în mintea bărbatului, acest impuls, primitiv până la urmă, de a recurge la lupta fizică pentru a-și satisface mândria sau ambițiile.

O femeie care își respectă cu adevărat natura proprie se va supune nevoii de a aduce pace, atât în lume cât și în cuplu, atât în societate cât și în familie. Pentru un bărbat, femeia ar trebui să însemne, până la urmă, pacea pe care nu și-o poate oferi singur și poarta către sensibilitatea pe care sigur o are, dar de care fuge. O să tot repet, oțelul prea dur se frânge și, iată, bărbatul, în principiu, nu știe să își adapteze poziția și să caute o cale alternativă atunci viața o cere, drept pentru care are căderi bruște și, deseori, ireparababile mai ales atunci când îi este solicitată latura emoțională, parte pe care a lăsat-o nedezvoltată.

Acesta este momentul când intervenția femeii devine mai importantă decât oricând, dacă își iubește partenerul de cuplu și, atenție, dacă are acele atribute pe care le lăudăm la ea. Femeia este menită să aducă calmul și să liniștească, spun cărțile spirituale și cele de poezii, femeia este cea care oferă duioșie, compasiune, înțelegere bărbatului atunci când acesta se simte pus la zid sau chiar înfrânt de viață. Zâmbește, are ea a-i spune, respiră, nu te mai agita în halul ăsta, nu mai lua  atât de în serios lucrurile, există o soluție, dar, ca să te poți gândi la ea, se impune să te decontractezi și…Pentru asta sunt eu aici. Mă mai numesc și tandrețe, mă numesc blândețe. Vei reuși, dar înainte de te vei odihni, cu ajutorul iubirii mele.

Ce caută bărbatul la femeie, dincolo de sexualitate, adică la nivel profund? Exact infuzia de energie și de forță emoțională de care are nevoie pentru a-și recunoaște, a-și accesa și a-și folosi emoțiile proprii spre a se vindeca, spre a trece de aparențe și spre a trezi în el ceea ce este mai important decât orice, vocea sufletului.

O femeie adevărată este cea care îl poate face pe bărbat să își dea voie să plângă fără nici un fel de rușine, pentru că gingășia ei l-a convins de absurditatea rușinii, o femeie adevărată este cea care sărută lacrimile bărbatului și se bucură pentru el atunci când plânge, fiindcă simte eliberarea trăită de omul drag ei prin acceptarea vulnerabilității. De o asemenea muiere are nevoie bărbatul, adică de muierea fixurilor din gândirea sa, a blocajelor care îi obstrucționează sensibilitatea și nu îl lasă să se bucure de viață.

Mă ai pe mine îi va spune muierea conștientă de rolul său real în lume bărbatului cu care a ales să își împartă zilele, adică cel de a aduce iubire, mă ai pe mine și eu nu te voi judeca precum restul, atunci când crezi că nu mai poți, ci voi pansa cu blândețea mea, cu răbdarea mea rănile tale, până când tu însuți vei realiza în ce fel este bine să te schimbi și la ce ai de umblat, interior, pentru a te ridica, pentru a învinge și  pentru a nu mai ajunge aici vreodată.

Da, sunt sigur că vi se par frumoase cuvintele mele, însă, așa cum am tot repetat, ele descriu, din păcate, mai mult un ideal decât o realitate, căci viața de azi ne arată o dinamică dată peste cap, cu  femei care devin ahtiate de ideea de a-și impune punctul de vedere și care găsesc o prea mare plăcere în a contrazice, a critica și chiar a desconsidera bărbatul, în a-i contesta valoarea și în a-i pune la îndoială importanța.

Dar…Se pare că ele uită în mod deliberat sau își impun să uite că fără acești „nenorociți, ” fără acești “nemernici” de bărbați, poate că astăzi ar trăi, mai departe,  în peșteri sau în colibe și în nici un caz nu ar avea cum și unde să își exprime nemulțumirile, în speță pe la diverse televiziuni. Dacă astăzi discutăm despre omenirea civilizată o facem pentru că bărbații, cu toate minusurile lor, au avut grijă să o aducă la acest stadiu măcar din punct de vedere material.

Trăim în casele, în vilele, în proprietățile, în blocurile, în edificiile colosale construite de bărbați și ne încălzim,  avem apă curentă, electricitate, telefonie, internet și tot ceea ce înseamnă confort exclusiv datorită bărbaților. Fie și numai din această perspectivă și am fi îndreptățiți să afirmăm că genul masculin merită, totuși, mai multă considerație.

Până și moda, dragi femei, atât de scumpă vouă, se datorează, ca fenomen posibil, tot bărbaților, inițiatorii sau creatorii de facto ai ținutelor moderne și îndrăznețe, prezentate la saloanele de frumusețe de așa-numitele modele sau manechine plătite cu sume nejustificat sau chiar nerușinat de mari, care vă fac mândre. Dar, repet, dacă trecem de judecarea separată a faptului în sine,  cum am fi putut vorbi, azi, despre modă, fard, medicină estetică și altele fără bărbați, care, cum-necum, mânați de un încă inexplicabil impuls interior spre progres, au continuat să se autodepășească de-a lungul istoriei și au reușit să aducă lumea la un nivel la care nimeni nici măcar nu ar fi îndrăznit să viseze nici măcar acum vreo 200 de ani?

Unde și cum  ți-ai fi etalat, dragă femeie, formele apetisante, machiajul, rochițele sau  fustițele extravagante, bijuteriile, mărgeluțele, unde  și cum ți-ai fi plimbat tocurile doar cu ceva mai groase decât creionul, dacă n-ar fi existat acești prăpădiți de masculi umani cu mania lor de a înălța ziduri și de a concepe interioare mereu mai sofisticate, unde și cum ai fi impresionat, în frig, în  mizerie, în praful drumului, în corturi? Asta lăsând la o parte faptul că atât prin modă cât și prin fotbal se spală, de fapt, bani cât se poate de murdari și provenind în mare parte din surse mafiote, despre care guvernanții lumii știu, dar pe care le tolerează dintr-o complicitate pe care sper să ne-o explice odată cineva, deși istoria ne-a demonstrat că lucrurile cu adevărat importante rămân tăinuite pe veci. 

Da, iar bărbații înseamnă nu doar tehnologia, înseamnă și arta, înseamnă filozofia, înseamnă spiritualitatea în coordonatele ei esențiale, înseamnă muzica, înseamnă…Aproape orice lucru care ne permite astăzi să nu mai vedem Pământul ca pe un loc ostil, ca pe un loc periculos, și să sperăm la împliniri pe care anticii, medievalii, dar și cei de după, le-ar fi văzut drept ispite sau plăsmuiri satanice.

Desigur, femeile vor spune, mereu și mereu, că orice ar fi reușit bărbatul, nimic nu se compară cu ceea ce face femeia, prin aceea că naște sau generează viață și, deci, permite perpetuarea speciei. Creator își spune, sieși, femeia astăzi, sub influența aceluiași curent feminist, creator peste orice alt creator; pur și simplu, își atribuie, cumva, un rol demiurgic și descrie postura de mamă ca pe ceva de-a dreptul înălțător, practic divin, care nu se poate compara cu nimic și care ar trebui, chipurile, să-i confere chiar un statut special, de superioritate în societate.

Tot internetul este înțesat de grupuri ale mămicilor mândre, sintagma secolului până acum,  care se felicită între ele pentru simplul fapt că sunt femei și că au născut. Nu contenesc în a-și adresa, una alteia, complimente și în a ridica în slăvi specia din care fac parte. Termenul de mămică nu este nici el întâmplător, căci femeilor le plac la nebunie diminutivele, pe care le-au transformat într-un mod de a-i face pe bărbați  să privească cu mai puțin tragism lucrurile.

Totuși, în spatele acestei ușurințe cu care femeile îi încurajează pe bărbați să lase de la ei, să fie mai concesivi, mai  îngăduitori  și să nu se mai ia chiar atât în serios, stă și această credință a femeii că pe lângă ceea ce face ea, “zămislind” viață, orice altceva, oricât de spectaculos, oricât de măreț, are oricum o însemnătate redusă. Diminutivul este de fapt un instrument verbal care, folosit în contexte tot mai dese, cu bună știință,  are rolul de  a face ca, la nivel subliminal,  atenția să se mute dinspre zona masculină, cu imperativele și nevoile sale, către zona feminină, unde totul are o altă frecvență și vizează o finalitate complet diferită. 

Noi suntem baza, par a spune astăzi mereu femeile, mai mult sau mai puțin direct, mai mult sau mai puțin explicit, sub masca unei aparente nevinovății și drăgălășenii, diminutivând, până la absurd, totul, voi bărbații vă datorați existența nouă, proveniți, fiecare, din noi, căci înainte să întâlniți lumea ați întâlnit pântecul matern. Și observăm schimbul triumfal de priviri ce are loc între două gravide  sau două mame care plimbă câte un copilaș în cărucior atunci când se intersectează. Nu rareori chiar se opresc și încep să își vorbească, iar dacă se creează, spontan, un soi de intimitate între ele, femeile însărcinate își pun, una alteia mâna pe uter, ca și cum ar mângâia fătul din el, deci omul ce se va naște, iar femeia care deja a devenit mamă se va apleca să dezmierde copilul din căruțul celeilalte mame.

 Acest gest,  firește, are o legătură directă cu natura feminină profundă și se întâmplă pe o filieră eminamente instinctuală,  dar astăzi multe dintre femeile care îl fac  consideră că prin el își întăresc sau subliniază sentimentul că au un rol ori rost superior în lume. De fapt, acest sentiment nu este unul dintotdeauna, al speciei, ci se datorează unui concept care face parte din doctrina feminismului, curent care chiar poate fi asimilat unui fel de religie, universală, a femeilor de azi. Este deci ceva nu înnăscut, ci inculcat, produsul unei politici.

Da, ceea ce spune astăzi feminismul despre mamă și felul în care o spune a determinat o enormă creștere a orgoliului între femei, drept pentru care le vedem pe tot mai multe declarând în diverse moduri, deși de multe ori voalat, că realizările bărbatului, indiferent de proporțiile acestora, sunt sau rămân de ordin secundar, de nu se numesc cumva chiar glumă. Dacă înțelegem acest fenomen,  declanșat de o lucrare concertată, alături de altele,  înțelegem și ce se întâmplă în acest moment în lume, care, din păcate, repet, se confruntă cu un adevărat război al sexelor, nedeclarat, dar, pe cât de caraghios, pe atât de dureros și cu efecte care pe termen lung se pot dovedi mai mult decât periculoase.

Totuși…Așa cum există mama-om, există și mama-urs, mama-cal, mama-leu, mama-câine și tot așa, care, între viețuitoare, aparțin, conform științei, aceluiași grup al mamiferelor. Ei bine, tehnic vorbind,  toate mamiferele se înmulțesc exact la fel și nimeni nu ridică în slăvi acest proces, este ceva absolut normal, un dat biologic al creației. Și dacă ar putea vorbi, sunt aproape sigur că femelele aparținând acestei familii, comune, a animalelor vertebrate nu s-ar lăuda cu faptul că nasc. Nu, ar spune că urmează mersul firii, că se comportă, efectiv, conform structurilor care le caracterizează și al căror potențial de manifestare include sau permite , la un moment dat, ca fenomen și graviditatea, adică găzduirea, dar și dezvoltarea, în cadrul lor, a vieții noi ce apare ca urmare a acuplării dintre femelă și mascul sau, altfel, zis a unirii produse între niște celule cu roluri diferite.

După o anumită perioadă, numită  gestație, diferind de la mamifer la mamifer, această viață,  părăsește uterul în care s-a înfiripat și a evoluat, căci a ajuns la dimensiunile și la forma care îi permit să iasă în lume și să se adapteze ei, lipsită de învelișul protector ce o adăpostea, dar având acum un înveliș propriu pe deplin și complet structurat și adecvat mediului extern, corpul fizic.

Aceasta este, bineînțeles, o explicație simplistă pe care inițial nici nu am vrut s-o aduc în discuție. De ce spun asta? Păi pentru că în nici un fel nu am de gând să minimalizez importanța omului, comparându-l cu animalele, chiar dacă, iată, știința în continuare descrie asemănarea dintre noi și acestea, mergând până la a se referi la o origine comună, dar și la un parcurs care, până la un punct, a fost, chipurile, comun.

Am făcut această paralelă între nașterea la om și la celelalte mamifere doar pentru a evidenția un fapt, procesul este același și presupune unirea unei părți masculine cu o parte feminină. Nu există o parte mai importantă decât alta, în cadrul lui,  nici în ceea ce privește animalul, nici în ceea ce privește omul, dar, iată, noi, homo sapiens, avem acum o adevărată confruntare pe această temă, de când feminismul încearcă să creeze o nouă viziune.

Imediat vor apărea, între voi, niște voci critice cu privire la ultimele pasaje, care vor spune, bine, bine, dar cum este cu Dumnezeu, cum este cu spiritualitatea? Răspunsul meu va fi acesta, dacă am înțelege Principiul Universal Divin nici nu am putea avea o asemenea discuție, dar ea devine posibilă tocmai pentru că îl ignorăm. De la nivelul de la care privesc eu lucrurile, nu m-aș fi apucat să pomenesc de raportul om-animal, dacă nu aș fi văzut, în jurul meu, atâta ignoranță în ceea ce privește explicarea rolurilor umane.

Oricât ne-am asemui, prin anumite date fizice,  cu alte mamifere și mai ales cu maimuțele, din care Darwin spunea că am proveni, noi însemnăm cu totul altceva, din simplul motiv că avem conștiință, iar conștiința nu poate exista în lipsa unei minți complexe, de ordin superior, neîntâlnită la animale.  Ce este conștiința? Conștiința este vocea sinelui, adică a ceea este dincolo de aparențe. Egoul nu este unul și același lucru cu sinele. Primul este o reflecție a gândirii obișnuite, superficiale, este identitatea pe care ți-o formezi, prin analiză și comparație, în funcție de împrejurările exterioare și de felul în care te-ai adaptat lor, sinele însă este identitatea ta profundă, cea care te pune în legătură cu Dumnezeu, fiindcă, de fapt, este reflectarea lui Dumnezeu în tine. Iar conștiința este forța sau forma, transcendentă, de inteligență prin care îți este revelată această parte divină din tine și cu ajutorul căreia îți poți folosi potențialul divin.

Da, însă conștiința este încă prea puțin trezită la nivel global printre oameni, care, iată, evoluează pe orizontală, dar nu și pe verticală, material și nu spiritual,  drept pentru care se consumă în a dezvolta concepte, imagini și idealuri false.  O voce trează a sufletului îți va spune, de pildă,  că nu tu, ca femeie, dai naștere vieții, pentru că viața provine dintr-o singură sursă. Să lăsăm celealte viețuitoare la o parte, deși, la rândul lor, și ele există datorită unei voințe pe care mintea noastră, obișnuită, nu o poate descrie și să ne concentrăm asupra omului.

Ce este omul, o simplă biologie sau anatomie, un corp, un cap, două mâini și două picioare, atât? Nu, este o alcătuire complexă, suflet-trup. Ne temem atât de moarte pentru că nu o înțelegem, dar, din nefericire, nu înțelegem nici viața. Spunem că la moarte sufletul pleacă din corp, nu? Admitem, deci, că acesta, corpul, nu poate exista fără suflet, atunci de ce nu spunem, de exemplu, că la data de a murit nu Ion, ci corpul lui Ion? Nu numai că nu facem asta, dar, într-o cultură religioasă precum cea dezvoltată de creștinism mai cu seamă, ne-am obișnuit chiar să vorbim despre faptul că acest Ion sau acest Ilie, această Elena sau această Roxana, după moarte ajung la doi metri sub pământ sau că își vor dormi așa-numitul somn de veci.

Este vorba despre o regretabilă identificare a omului cu partea fizică, perpetuată, în cazul nostru, din iudaism, am tot pomenit aspectul în scrierile mele. Nu, dragii mei, cel cunoscut, ca om, de voi, cu un nume sau altul și pe care cu acești ochi nu îi veți mai vedea nu se cufundă în vreun somn de veci și mai cu seamă nu dispare . Voi oare vă înțelegeți pe voi înșivă atunci când admiteți că sufletul nu știu cui s-a desprins de corp și totuși vă duceți, uneori chiar frecvent, să aprindeți lumânări ființei iubite și s-o bociți la cimitir? Cu ce vă întâlniți acolo, dacă nu cu niște biete oase? Pe cine plângeți, oare nu doar o amintire sau, de fapt, pe voi înșivă? Iată, pentru foarte mulți tradițiile devin mai importante chiar decât adevărul, deși poate au aflat despre el.

Credința omului este precum îi este, în general,  mintea, confuză, contradictorie, nehotărâtă și mai ales influențabilă, iar o religie construită pe ipoteze greșite, fiindcă nu își bazează cunoașterea pe nimic sigur, o smintește și mai tare.

Totuși, haideți să o luăm așa, simplu, corpul dispare, piere fiindcă pleacă din el sufletul, adică ceea ce îl animă, nu? Bine și cum traducem aceasta? Păi, unu, corpul depinde de suflet și nu sufletul de corp sau, altfel zis, sufletul poate exista fără corp, corpul fără suflet nu.  Doi, concluzie practic, a aceleiași idei,  sufletul are o existență în sine, separată de cea a corpului.  Trei, sufletul pleacă, doar, sufletul nu moare. Patru, sufletul este nemuritor fiindcă se hrănește direct din Dumnezeu, din care de fapt izvorăște și în care există, ca esență, în mod etern. Cinci, nici atunci când un suflet se încarnează, el nu se desprinde, nici măcar pentru o clipă, de Dumnezeu, adică de principiul primordial al vieții, trăind și în planul realității fizice și în planul realității spirituale.

Aș putea continua foarte mult pe această temă, dar vreau să mă reapropii de subiectul principal al acestei scrieri, dacă citiți sau al acestei postări, dacă ascultați. Ce se întâmplă, de fapt, atunci când pe lume vine o nouă ființă umană? Își datorează această ființă viața contopirii, fizice, dintre tatăl și mama sa? Vedeți, aici ne pierdem noi cu explicațiile și de aici iscăm discuțiile interminabile. Păi, dacă, atunci când se împlinește sorocul hotărât de destin, plecăm ca suflet din corp, în momentul așa-zisei morți,  înseamnă că și atunci când se stabilește, dintr-un alt plan, apariția noastră pe Pământ, ca oameni, venim în corp tot ca suflet. Atunci, ce fac mama și tatăl nostru, prin întrepătrunderea lor amoroasă,  în clipa conceperii noastre? Ei bine, creează sau mai degrabă produc exact acest corp, adică forma fizică, compusul organic, haina pe care noi o vom îmbrăca pentru a trăi o aventură terestră.

Omul nu se încarnează precum animalele, la întâmplare, ci datorită unei înțelegeri prestabilite între suflete, ori, dacă vreți, datorită unui fel de contract. Viitorul copil își știe viitorii părinți,iar viitorii părinți își știu viitorul copil. Împreună, au decis asupra scopurilor care îi va aduce în aceeași casă. Sufletul alege înainte de venirea aici în ce corp dorește să se manifeste și ce experiențe vrea să trăiască prin el, ca bărbat sau ca femeie, deci știe exact ce combinație pot genera celulele tatălui și ale mamei, dar, atenție, acest corp nu va ieși viu din pântecul mamei sau nu va supraviețui nașterii dacă între el și sufletul  care a venit să-l locuiască și să-l folosească nu se creează, în timp util și conform legilor unei realități neștiiute, simbioza necesară, ori, altfel, dacă frecvențele lor nu se sincronizează.

Este, într-adevăr, foarte frumoasă experiența de mamă, însă haideți s-o spunem cât mai direct, singurul creator de viață, în adevăratul sens al cuvântului, este Dumnezeu, pentru simplul motiv că El este viața în sine. Noi suntem vieți derivând din această viață, datorită voinței divine, care ne-a permis, între altele și experiența încarnării.

Femeia nu este, în sine, sursă de viață, ci este un instrument al creației, dimpreună cu bărbatul. Femeia este, dacă vreți, printr-o comparație oarecum forțată, un mediu fertil, la fel precum pământul, care poate fi însămânțat și care, dacă sămânța este bună, iar el  are tot ce-i trebuie,  generează un rod, în acest caz fătul. Evident, că, din această perspectivă,  bărbatul este sămânța, ceea ce și pe el îl face să se simtă, uneori, foarte mândru, prea mândru, dar, dacă trecem de suprafața lucrurilor, de jocul aparențelor, vom înțelege și accepta că această bucată de carne vie, dar lipsită de inteligență,  în creștere, care apare în pântecul, fecundat, al femeii  nu capătă  importanță decât atunci când este pătrunsă de scânteia unui suflet, care va avea grijă ca ea să se dezvolte conform unui scop și conform unei direcții, stabilite de karma  și de conștiința acestui suflet.

Simplificând dar și plasticizând totodată ideea, femeia  poate fi definită drept matricea unde se modelează chipul, uman, al sufletului, ori drept atelierul  unde acesta este îmbrăcat în veșmântul biologic al aparenței fizice, una care se va modifica în timp și care într-un final se va uza, se va descompune și se va transforma în nimic, ceea ce, întrucâtva, a fost de la început. Așa stând lucrurile, doar despre această aparență putem spune că s-a stins sau a încetat din viață atunci când vorbim de sfârșitul cuiva, căci ea înseamnă forma, pe când sufletul înseamnă fondul.

 Eu personal mi-am venerat mama, aș vrea să se rețină acest lucru și până destul de târziu chiar cred că am avut un fel de dependență de ea, emoțional vorbind,  Nu contest, deci,  importanța mamei în sine,  dar mă opun dezvoltării fără măsură a acestui cult, astăzi, deși el există, întrucâtva, de când e lumea, dacă ne raportăm la mitologie. Faptul că o femeie are datele structurale, anatomo-biologice, pe care le are, menite gravidității și respectiv nașterii, nu o situează cu nimic peste bărbat, la nivel generic, ci doar, evident, îi conferă un statut diferit, de care este normal să se țină cont.  

Altfel, lucru de netăgăduit, o mamă cu adevărat bună este o comoară, o mamă care este iubire, căldură, dăruire,  atenție delicată, însă, fapt real, multe femei nu reușesc să fie mame bune, deci nu este datul absolut al oricărei femei să manifeste calitățile potrivite unei mame și ar fi recomandat ca o femeie să se cunoască mai bine pe sine însăși înainte să decidă să devină mamă. Sub impulsul inconfundabilului instinct ce le domină, multe femei gândesc că se vor maturiza după ce nasc și se grăbesc s-o facă,  dar descoperă cât de greu este să fii mamă și cât de nepregătite sunt pentru aceasta în scurt timp.

Uite, India, de exemplu s-a transformat în locul preferat pentru sufletele oarbe care vor cu orice chip să ajungă cât mai repede pe Pământ, iar acest lucru le este înlesnit de sufletele oarbe care trăiesc, deja, aici, ca femei și ca bărbați și care își folosesc bezmetic corpurile într-o sarabandă a împreunării fără discernămînt, haotice, iar efectul este…O înmulțire abracadabrantă a populației, respectiv a sufletelor încarnate aici, ce practic nici nu apucă să își dea seama în ce constă experiența lor terestră din cauza sărăciei sufocante ce le umbrește discernământul și le aservește unui singur deziderat, supraviețuirea.

Deși, da, oamenii se înmulțesc, aparent, la fel precum diverse categorii de animale, răspunderea lor este de o cu totul altă natură, căci, subliniez încă o dată,  prin fiecare om care se naște se manifestă de fapt un suflet. Sunt printre noi unii care se întreabă, naiv, câte suflete există în Univers și nimeni nu poate răspunde la o asemenea întrebare, care nici nu se cuvine a fi pusă, consider eu. Dumnezeu poate decide, în fiecare clipă, să apară altele și altele, iar Pământul, evident, este departe de a fi singurul loc pe care îl au la dispoziție acestea pentru a trăi o experiență corporală.

Suntem atât de mici și știm atât de puțin. Tocmai de aceea voi adăuga o nuanță unei idei exprimate de mine doar puțin mai devreme, cu cât doi oameni, bărbat și femeie, sunt mai rafinați, cu atât sunt mai mari șansele lor de a atrage către ei un suflet deosebit. Dar pentru acest rafinament se muncește, evoluția necesită timp și răbdare, lucru de care oamenii dau, din păcate, tot mai puțin dovadă. Se muncește și aici și în altă parte, adică în alte dimensiuni, căci evoluția înseamnă poate legea supremă care guvernează mersul sufletelor și niciodată nu se va putea spune că ai evoluat destul, indiferent la ce te raportezi.  

După cum vedem însă, parcă pe Pământ sunt atrase în ultima vreme suflete tot mai ciudate, tot mai violente, tot mai neliniștite,  tot mai nedefinite,  care  nu știu ce vor și care au devenit o amenințare pentru această planetă, deci ceva nu este deloc bine în felul în care gândim și organizăm aici viața și raporturile dintre noi.  

Nașterea, în sine, spun eu, nu este ceva care te înnobilează din start sau din oficiu, cum se spune, faptul că naști, căci, da, repet, de născut naște și pisica, naște și maimuța, naște iapa etc. Ceea ce contează nu este că naști, că poți naște. Azi naști tu, pentru că azi sufletul tău a hotărât să aibă o experiență de femeie, ieri probabil că am născut eu, bărbatul de azi,  sau voi naște într-o viață viitoare. Nu contează că naști, contează pe cine naști, zic eu, adică manifestarea cărui suflet o prilejuiești și ce putere îți trebuie să poți recunoaște că ai dat-o în bară, atunci când ai dat-o în bară! Dar câte femei sunt în stare de așa ceva, însă și câți bărbați care văd în copiii lor tot ce poate fi mai bun în lume?! Nu cred că această meteahnă omenească va dispărea prea curând. Poate fi copilul celuilalt infinit mai deștept, mai bun, mai respectuos, mai orice, tot pe al tău îl vei prețui mai mult și tot pe al tău îl vei salva, primul, în cazul în care ai de ales, într-o situație limită,  din simplul motiv că este al tău. Să spunem că asta se numește larvarism și că asta ura cel mai mult, la om, Iisus Hristos? Nu există, de fapt, ceva al tău și mai ales nu un om!

E clar că așa stau lucrurile, dar, ce să-i faci, tot asta va spune o femeie, de cele mai multe ori, și despre o altă femeie, că este de-a ei, adică din marea familie a unei specii superioare, între ale cărei atribute extraordinare se numără, evident, și capacitatea de a “da viață,” idee pe care am comentat-o până acum așa cum am comentat-o, și pe care o consider falsă, odată ce voi susține până în pânzele albe, cu argumente, că viața o dă doar Dumnezeu, principiul și energia vieții.

Nu contează câtă dreptate am sau nu, mamele își spun, între ele, mămici și, de când cu feminismul,  se fudulesc nevoie mare cu singurul lucru pe care îl pot face ele în plus față de bărbat și nu ți se dă loc de protest, odată ce bărbații, în majoritatea lor, le aprobă cu un aer tâmp, complăcându-se în a vorbi și ei din cale-afară de elogios despre ceea ce până la urmă, dintr-o perspectivă strict umană,  reprezintă doar îndeplinirea unui rol funcțional, azi mai mult prin alegere decât prin obligație, cel de a permite înmulțirea populației, deși, dacă m-am făcut clar, noi încă înțelegem prea puțin din ceea ce se întâmplă cu noi la nivel de esență.

Sunt misogin? Nici vorbă, vă veți convinge și mai mult, așteptați puțin doar. Interesant tare, există două curente prioritare de gândire în feminism la ora actuală. Primul dintre ele îndeamnă femeile să folosească și să controleze bărbatul, după ce au ajuns să îl domine sau să îl stăpânească chiar. Să îl folosească, fix după cum simt, pentru toate nevoile sau interesele lor, căci, după cum am spus, are foarte mult de plătit, un tribut milenar, un tribut istoric.

Al doilea curent însă trimite femeia într-o cu totul altă direcție, sfătuind-o să nu mai depindă în nici un fel de bărbat și chiar să îi desconsidere importanța. Da, însă, evident, nu o sfătuiește și să renunțe la manifestarea calității sau potențialului de mamă, lucru care rămâne, până la urmă, cel mai important pentru o femeie. Nu, nu face aceasta, în schimb acest curent îi sugerează femeii ceva mult mai tare, aparent, anume să facă copii dar fără a se căsători și chiar fără a fi, oficial, într-o relație. Nici nu trebuie să existe, efectiv, un bărbat în viața ta, iar tatăl copilului pe care îl vei avea nu trebuie să aibă un nume. Ai venit să fii mamă, dar fii o mamă și o femeie puternică. Te rugăm, nu implica un bărbat în experiența ta de mamă, căci, până la urmă, bărbatul înseamnă doar o picătură de spermă, iar această picătură de spermă o găsești…La banca de spermă! Ce Dumnezeu și ce suflet, ce contract divin, bancuri, fii mamă așa cum ai chef, femeie, dă-l încolo de mascul, contează doar să îți satisfaci nevoia de maternitate, strigă vrăjitoarele-mentor ale noii degringolade mondiale.

Această idee, din păcate, prinde aproape la fel de tare ca și cealaltă, însă eu o văd și mai greșită. Sunt psiholog, între altele, de profesie și am văzut ce înseamnă un copil care a crescut fără tată, nu doar o dată. Dumnezeu a lăsat lucrurile într-un fel cu un motiv, iar a vrea să schimbi ordinea hotărâtă de El implică consecințe incalculabile, totuși…Spre consecințe incalculabile ne și îndreptăm, ca specie, prin tot ceea ce încercăm noi să modificăm în ordinea creației.

Oricum, ca să nu mă abat de la miezul discuției, a scoate partea masculină din ecuația creșterii unui copil înseamnă a-l priva de contactul cu una dintre cele două energii principale implicate în realizarea armoniei cosmice. Nu uitați, vorbim despre macrocosmos, referindu-ne la ceea ne înconjoară, în exterior, și  vorbim și despre microcosmos, în legătură cu universul nostru interior, ca reprezentând, până la urmă, aceeași realitate la altă scară și respectând aceleași legi. O femeie, oricât ar încerca să facă și pe tatăl sau oricât ar încerca să mimeze gesturile și atitudinile bărbătești, va eșua, căci însăși natura proprie, specifică, o va face să eșueze. Va eșua și va expune ființa pe care o are în grijă unor mari bulversări psiho-emoționale, ce cu timpul se vor adânci.

Nu am de gând să descriu eu, acum, calitățile bărbatului, mai ales că sub nici o formă nu am de gând să fiu părtinitor în ceea ce-l privește și, dacă nu l-am menajat până aici, nu o voi face nici de acum încolo. Nu am de gând să îl laud, sunt dezamăgit de spectacolul oferit de bărbatul contemporan, indecis, derutat, defensiv, însă nu pot încuraja mersul actual al lucrurilor doar pentru a face pe plac femeii, deși se pare că ăsta e trendul.

Probabil că, ajungând la un asemenea grad de incertitudine în ceea ce privește identitatea proprie, mulți bărbați nu mai știu ei înșiși ce înseamnă, efectiv, calitățile masculine. Vedeți, nu ca să dau apă la moară, în continuare, femeii voi spune că, paradoxal sau nu, dacă pentru femeie forța cea mai mare o constituie copilul pe care îl naște, bărbatul își găsește cea mai importantă forță în femeia de lângă el. Păi cum așa, vor întreba atâția oameni, nu este bărbatul partea puternică dintr-un cuplu? Deocamdată nu voi da un răspuns clar, deși el se pregătește să apară, deocamdată vă las pe voi să deduceți ce vreți.

Eu spun atât deocamdată, bărbații care sunt tați și care pot da dovadă de onestitate vor recunoaște că, în cea mai mare parte dintre cazuri, nu ei au adus în discuție ideea de a avea un copil, pentru că poate nici nu și l-au dorit, propriu-zis. Nu, ci au acceptat să-l aibă fiindcă partenera de cuplu și-a exprimat voința în acest sens, iar ei nu au știut cum s-o refuze, poate mai ales din teama de a nu o pierde. În aceeași ordine de idei, bărbații tineri care sunt, la rându-le, onești și ei nu vor nega că sunt dispuși să amâne cât mai mult momentul în care, probabil, vor deveni tați. Unii dintre aceștia trec din femeie în femeie tocmai ca să nu se trezească puși în postura de a nu putea spune nu ființei feminine de care se îndrăgostesc și care simte, deodată, nevoia de a naște.

Fapt constatat de mine însă, din clipa în care inevitabilul s-a produs, din clipa când se văd tați, o parte dintre bărbați ajung, cu timpul, să se mândrească cu asta și chiar încearcă să facă cât mai mult pentru a se achita onorabil, poate chiar vitejește, de acest rol. Să nu vă mire acei bărbați care uită cât de refractari erau la gândul de a deveni părinți și care spun peste tot că a lor a fost, de fapt, inițiativa. De fapt, în felul acesta își fac curaj, pentru că ei continuă să simtă, inconștient, o apăsare.

Iată adevărul, dacă, în general, femeia își vede împlinirea maximă doar într-un copil și, până la urmă, se alipește de un bărbat numai și tocmai pentru a avea acest copil, bărbatul, în schimb, caută, de când se știe, doar mângâierea, candoarea, tandrețea, suavitatea și compasiunea unei femei. Am atins deja în profunzime subiectul, bărbatul are, în majoritatea cazurilor, o deficiență sau o lipsă la nivel emoțional. Nu este vorba de faptul că i-ar lipsi emoțiile sau sentimentele, ci de starea neplăcută pe care i-o creează incapacitatea de a și le înțelege și de a le exprima, drept pentru care are nevoie de o ființă apropiată care, prin răbdare, toleranță, acceptare și mai ales printr-o iubire sinceră, să îl ajute să iasă din carapacea de fier a propriilor inhibiții sau chiar complexe.

Deci, la nivel principial, bărbatului i-ar fi suficientă femeia de lângă, în condițiile în care aceasta ar ști pe ce buton să apese sau ce coardă să tragă pentru ca el să se deschidă, să se elibereze de mare parte din griji și să dea drumul tensiunii care îl împiedică să savureze viața și să fie fericit. Astfel stând lucrurile, atunci când femeia în care și-a pus atâta speranță îi spune că ea mai vrea ceva, în afară de el, bărbatul resimte inițial un fel de frică, apoi un fel de durere. De cele mai multe ori se învoiește, nu vrea să își supere partenera.

Unii dintre bărbați, aspect tocmai menționat, cooperează bine cu situația și chiar o transformă într-un factor de automotivare sau de o autoliniștire, adică într-un instrument suplimentar de vindecare emoțională, învățând să își iubească sincer copiii,  alții în schimb, nu puțini, oricât ar părea de ciudat, încep să resimtă, în timp, nici mai mult nici mai puțin, decât o formă de gelozie față de propriul copil. Deodată, nu mai beneficiază de la fel de multă atenție din partea soției sau a partenerei, deodată se simt dați la o parte, ignorați, cumva, minimalizați….

Sunt susținut în cele afirmate de tot mai desele evenimente care ne arată, cel puțin  în România, bărbați ce, pentru a pedepsi femeia care, spun aceștia, i-a trădat sau dezamăgit , nici mai mult nici mai puțin își omoară proprii copii, adică copiii avuți cu respectiva femeie. Este, iată, mai important pentru ei să o facă pe aceasta să sufere, decât faptul că își omoară copiii. Parcă nici nu s-ar simți, ori nu s-ar mai simți,  cumva, tații acestor copii, pe care par a-i considera vinovați pentru faptul că omul căruia i-au dedicat tot potențialul lor afectiv îi tratează altfel decât și-ar dori.

Primul lucru la care cineva s-ar gândi când eu am pomenit de trădare, ar fi un alt bărbat. Chiar și acesta de-ar fi cazul, tot sună ciudat, oribil să sacrifici niște copii care sunt și ai tăi doar pentru a da în cineva, dar nu, eu am în vedere ceva mai grav, ura pe care o dezvolți față de acești copii, din cauză că simți că prezența lor, apariția lor pe lume, te-a privat de dragostea femeii adorate sau de modul în care aceasta îți oferea, înainte de a deveni mamă, dragostea. Îi asimilezi, inconștient, unor rivali ai tăi, unui fel de rău.

Lăsând totuși la o parte asemenea situații extreme și totodată anormale, iată care este adevărul, nu puțini sunt bărbații care ar vrea să conteze doar ei, până la capătul vieții dacă se poate, pentru femeia aleasă, drept pentru care nu s-ar simți nefericiți dacă aceasta nu și-ar dori să nască.

Firește, mai toate femeile vor spune că bărbații în cauză, dacă nu toți probabil,  sunt imaturi sau infantili,  că rămân, la orice vârstă, niște băieți, care de fapt, caută, în ascuns, o mamă și că, în esență, sunt niște egoiști. Nu am cum și nici nu vreau să contest acest punct de vedere, bărbații de fapt nu sunt niciodată pregătiți pentru a avea copii, iar o mamă în plus nu le strică, chiar dacă, Freud ar zâmbi, fac dragoste cu ea și deci, metaforic vorbind, comit un act incestuos.

Bărbații sunt, este adevărat, egoiști, dar egoismul lor are direct de-a face cu această negăsire pe care o experimentează în planul ființei lor interioare și de care încearcă să scape cu ajutorul femeii. Bărbații cer, conștient sau inconștient, timp, ceea ce femeia nu oferă cu lejeritate, de vreme ce, sub impulsul propriei naturi, stă mereu cu ochii pe ceasul biologic care îi spune să nască cât mai repede. Dacă un bărbat se poate simți tras în jos de un copil, dimpotrivă, femeia capătă aripi prin el, este nu ceea ce o slăbește, ci ceea ce o întărește și o face curajoasă.

Putem spune, totuși, că femeia nu este egoistă doar fiindcă este în stare de orice sacrificiu pentru copilul pe care îl aduce pe lume? Nu, nu putem, căci egoismul ei se manifestă fix în raport cu acest copil. Este un altfel de egoism, dar tot un egoism, unul creat de o iubire mai mult decât posesivă, care o face pur și simplu să se identifice cu propriul copil și să ignore sau să pună în plan secundar orice nu are legătură cu acesta.

Puține, prea puține sunt femeile care, deși devin mame, știu să îi acorde, în continuare,  bărbatului de alături acel gen de atenție, de delicatețe,  de respect și chiar de răsfăț după care tânjește sau cu care l-a obișnuit. Dacă nu este prost sau absurd, acesta va înțelege că nu mai poate cere de la aleasa inimii la fel de mult și în aceeași formă, însă va ajunge să deznădăjuiască din chiar  clipa când îi va fi clar că, departe de a încerca, atât cât poate, să-i ofere, printr-un comportament măcar inteligent, dacă nu iubitor, confort sufletesc, aceasta, din contră, nu neapărat intenționat, se va izola tot mai mult în universul creat și reprezentat de relația cu copilul născut. Mai mult, în foarte multe cazuri, bărbatul trece  de la deznădejde la agresivitate când asistă la producerea acestui fenomen.

Uneori însă nici nu este nevoie să apară un copil pentru ca un bărbat să simtă că nu mai beneficiază de aceeași atitudine din partea femeii alese. Un bărbat poate fi mai sensibil sau mai fragil decât se crede în general, deși mândria îl face să mascheze acest aspect. Tocmai aceasta își dorește, de fapt, la nivel profund, atunci când intră într-o relație, să nu mai fie nevoie să se prefacă că este mare și tare, de neatins și să poată renunța la orice mască.

Abandonându-se omului în care își pune încrederea, el, din chiar clipa în care percepe că i se acordă înțelegere, se așteaptă să primească mereu mai mult, în acest sens, de la femeie,  însă, evident, o femeie are, și ea, limitele ei, nu este o sfântă și, la un moment dat, poate să se plictisească de anumite manifestări capricioase ale individului care tot cere și cere, fără să ofere, poate, prea mult la schimb.

Tot ce zic eu, evident, poate fi privit și din partea cealaltă, sunt total pentru, eu doar încerc să explic, acum, cam care este percepția bărbatului obișnuit, nu a celui care a învățat tot ce era de învățat, despre sine, despre femeie și despre lume.

După cum bărbatul nu îi este în nici un fel obligat femeii,  nici femeia nu îi este obligată bărbatului, și  iată că există astăzi tot mai multe femei care, sub imperiul bulversării ce domină acum manifestarea energetică umană și pentru că  pur și simplu nu mai recunosc în ele prezența acelor resurse emoționale specifice naturii feminine, în loc să arate înțelegere și toleranță stângăciilor de comportament ale bărbatului, dimpotrivă, îl contrează și bruschează ori de câte ori au ocazia.

Până la un punct anume, acest fenomen poate fi pus pe seama schimbării accelerate a rolurilor sociale la care m-am referit cu atenție în cea mai mare parte a prelegerii mele. Femeii, deodată, i s-au pus în față atâtea și atâtea posibilități, atâtea perspective, iar ea încă nu înțelege pe deplin cum este mai potrivit să reacționeze, în ce mod se impune să se adapteze noilor circumstanțe.

Vrem nu vrem, acesta este adevărul, sunt foarte multe domenii, profesii, ocupații, meserii etc în care femeia, pentru a se descurca, simte nevoia să facă pe bărbatul, lucru care de multe ori arată atât de caraghios și o pune în situații atât de ingrate. Nu este deloc simplu să îți însușești calități sau atribute care nu sunt ale tale, oricât de mare ți-ar fi ambiția sau oricât te-ai strădui. Dacă cineva va spune că altfel nu se poate, că nu există altă cale, eu voi răspunde da, probabil, însă nu te obligă nimeni să practici meseria asta sau meseria aia, doar fiindcă este permis, doar fiindcă ai voie, dispui de libertatea de a alege și de a permite bunului-simț să îți dicteze ceea ce ți se potrivește sau nu.

Aș putea da, din nou, atâtea exemple, tehnica, mai ales cea de precizie, armata, chiar și politica, pe care încă doar puține femei o înțeleg cu adevărat, construcțiile etc. A nu permite accesul femeilor în vreun sector de activitate anume  este direct catalogat, în această clipă, drept discriminare, iar a pune la îndoială eficiența lor se numește fie misoginism, fie sexism, fie abuz.

Personal nu aș face sub nici o formă așa ceva, în orice postură m-aș găsi,  apreciez enorm femeia, căci a adus de multă frumusețe în această lume de când este lăsată să își exprime viziunea și punctul de vedere. Îmi plac femeile-profesor, îmi plac femeile-avocat, îmi plac femeile-doctor, îmi plac femeile-psiholog, amprenta feminină este pe cât de fermecătoare, pe atât de importantă oriunde este nevoie de comunicare, de înțelegere, de grijă, de finețe, de empatie.

Aveam nevoie de femeie în atâtea și atâtea locuri, pentru că a venit din izolarea, umilitoare, la care a condamnat-o, mii de ani, bărbatul spre a-i demonstra acestuia în ce monotonie, cenușie, trăia, în ce cazarmă, iar fiindcă tot am folosit acest ultim cuvânt, să spunem că probabil principalul rol al femeii libere, al femeii emancipate este de a reduce posibilitatea războiului într-o lume care a cunoscut prea multe războaie.

Haideți să facem dragoste, nu război, sigur reprezintă sloganul inventat de o femeie și nu de un bărbat. Se spune că apariția lui a fost prilejuită de conflictul din Vietnam și că mișcarea generată de cei care l-au propagat a dus, până la urmă, la încetarea acestuia. Poate că este, poate că nu este așa, însă un lucru cert este că ideea de iubire și-a făcut mult mai mult loc în mințile de bărbat de când femeia a devenit partenera lui egală de dialog și de când valorile feminine au început să fie privite cu adevărat interes și adevărat respect.

Am spus și voi mai spune, ca bărbat, nu menajez bărbatul, fiindcă nu am de ce, este cauza atâtor rele pe acest Pământ, dintre care cel mai mare înseamnă războiul, aspect cu care acum, în anul de grație 2023, din păcate ne confruntăm din nou direct și într-un mod oribil, dar s-ar putea ca acest lucru să ne transmită un aspect important, anume că femeile nu mai revarsă, cu la fel de multă putere, energia iubirii, că nu își mai respectă, cu aceeași consecvență, natura și calitățile sale specifice sau, altfel, într-un cuvânt, că oarecum, prin dorința, acerbă, de a imita bărbatul s-au…masculinizat.

S-au masculinizat și, în loc să îmblânzească, ca până acum, bărbatul, rol de bază al femeii spun eu, dimpotrivă, îl stârnesc, comportându-se ca un fel de rivali ai lui, minimalizându-i, repet, reușitele, punându-i în discuție însemnătatea, timorându-l și chiar înjosindu-l, atunci când au ocazia.

Pe de-o parte, mie unuia nu mi-a plăcut niciodată să imit sau să copiez, iar pe de alta, am observat întotdeauna când cineva doar imită un lucru, rămânând la suprafața lui și nereușind să pătrundă substanța lui de bază și să-i asimileze, organic să spunem,  principiile, am sesizat mereu diferența între original sau autentic și imitație, copie, reproducere, astfel încât, dacă astăzi mă uit cu atenție la felul în care femeile se chinuiesc să presteze activități sau acțiuni pe care până deunăzi le prestau doar bărbații, desigur că descopăr la acestea o oarecare stângăcie în felul în care o fac sau chiar, pur și simplu, o nepotrivire între ele sau datele lor, proprii, de funcționare și acțiunea, activitatea în sine.

O s-o iau de la mic către mare. Uite, de exemplu, eu ador sportul și, pentru că ador sportul, susțin și încurajez pe oricine vrea să facă sport, deci, evident, mă bucur să văd o femeie care face sport. Am chiar un cult, de exemplu, pentru gimnaste, a căror evoluție o urmăresc mereu cu sufletul la gură și cu încântare în marile competiții. Atâta grație și atâta frumusețe există în gesturile celor mai talentate dintre ele, iar unele dintre exercițiile lor, cum ar fi mai ales cele de la bârnă sau de la paralele pot fi de-a dreptul uluitoare. La fel precum gimnastica artistică, gimnastica ritmică pune și ea în valoare incomparabila eleganță feminină, scoasă în evidență mai ales de unele unduiri ale corpului care sunt imposibil de realizat de către un bărbat.

Sunt, deopotrivă, superbe patinatoarele, mai ales atunci când evoluează în cuplu, sunt minunate femeile de la înotul sincron, iar dacă trec, puțin,  de sport și mă refer la dans sau la balet, nu mi se pare nimic mai captivant decât o femeie frumoasă și talentată ale cărei torsionări de trunchi,  arcuiri de șold sau mișcări de gleznă pur și simplu te fac să intri într-o transă admirativă. Aceste arte, dacă le putem numi așa, sunt într-o deplină consonanță sau rezonanță cu datele anatomice dar și cu potențialul, propriu, de funcționare al femeii și uneori o fac chiar să strălucească.

Da, îmi plac și femeile care joacă tenis și apreciez progresul făcut de femei în tenis,  deși, să spunem drept, există și vor rămâne mereu, invariabil, mari diferențe între tenisul femeii și tenisul bărbatului,  îmi plac femeile care joacă handbal sau volei, deși aici deja diferențele par și mai mari sau mai evidente, dar, iată, nu îmi place, de exemplu, să văd femeile care joacă fotbal. Oare femeile-fotbalist nu s-or întreba niciodată de ce la meciurile lor stadioanele sunt totuși mai mult goale și de ce nu își atrag prea mulți suporteri nici măcar din rândul propriului sex?  Ceva nu se leagă deloc între ceea ce presupune acest sport și corpul femeii. Însă, o, Doamne, cât de puțin se leagă anatomia femeii cu sporturile de contact, judo, lupte, karate, box sau, de curând, chiar K1!!!

Stau și privesc, stupefiat, femeile care se păruiesc în ring și pe de-o parte râd, pe de alta plâng, mă întreb cum de este posibil și ce se întâmplă nu doar cu ele, ci și cu  bărbații atrași de acest gen de spectacol, care le încurajează să meargă mai departe cu ceea ce aș numi, fără ocolișuri, nebunia lor. Dacă am înțeles, cât de cât, cum funcționează gândirea acestui gen de bărbați, aș putea spune că ea are mai degrabă ceva pervers la bază, căci acești bărbați urmăresc sau promovează femeile bătăușe doar pentru a se amuza de fapt. Singurul lor interes, real dar nemărturisit,  este să le vadă atingându-și, dur, anumite zone corporale pe care altfel le consideră tabu, în speță sânii, adică exact zonele pe care acestea se chinuie să le evite atunci când își trimit pumni sau picioare una alteia, nu atât din respect reciproc, cât din teama de a nu a avea parte de același tratament.

Oricum ar sta lucrurile și oricât am încerca să ne păcălim, singuri, nu avem cum să nu comparăm practicarea aceluiași sport de către un bărbat și o femeie și nu puțini sunt cei care se întreabă de ce, de exemplu, ar urmări un meci de fotbal sau de baschet feminin, când pot urmări unul masculin mult mai tare, mult mai interesant, iar altfel nu văd de ce am ajuns chiar să nu mai fim în stare a ne declara împotriva practicării sporturilor violente de către ființele care par, prin definiție, a se opune ideii de violență.

Se va spune, aproape sigur, că sunt retrograd, că exagerez, că mă bag unde nu trebuie, că nu este dreptul meu să judec și tot așa….Vedeți, ca mine gândesc foarte mulți, fiindcă nu doar eu observ ceea ce este nepotrivit și, practic, anormal până la urmă, dar, din cauza mentalității generate de foamea de a încerca orice a femeii și de disponibilitatea de accepta orice a bărbatului, nu mai există limită în nimic. Ce se va întâmpla, la un moment dat, vom vedea, poate că toate au un rost, însă unul pe care nici să ni-l imaginăm nu putem.

Sunt consecvent punctului meu de vedere, adică mă opun autodefinirii noastre ca oameni, bărbați sau femei, strict în funcție de șabloanele sau stereotipurile considerate, prin definiție,  specifice unui sex, dar îmi dau voie să vorbesc despre ceea ce eu percep a fi niște anomalii și totodată să scot în evidență încă un aspect, anume că însăși această tentativă perpetuă și hazardată de asumare a unor noi roluri de către femei se transformă, treptat, la rândul său, într-un tipar comun, dar nu neapărat benefic, al erei actuale.

Dacă totul este posibil, nu, de ce ne-am opune, atunci, femeii-soldat sau femeii-ofițer? Să trăiți, doamna-colonel, vom auzi, poate, undeva și vom vedea aliniat un regiment întreg în fața unei uniforme militare dinăuntrul căreia zâmbește un om de gen feminin, în poziție de drepți și cu mâna la tâmplă. Să nu ne mire dacă va da acest salut cu gene puse, cu ochi rimelați, cu buze rujate, cu unghii lungi, ojate și cu o fustă terminându-se mai sus de genunchi, eventual și cu niște pantofi susținuți de tocuri-cui și să nu ne mire nici dacă regimentul pe care îl are în față este unul exclusiv de femei, toate îmbrăcate, și ele, mai mult sau mai puțin, sexy! Cum ar suna asta, ca titlu, războiul în fustă?

Să faci pe bărbatul, da, de ce nu, și chiar să ajungi să crezi că poți fi ca un bărbat! Nimeni nu ți-o interzice, liderele feminismului au avut grijă de asta, fiind susținute, atenție, de bărbați importanți ai lumii, de bărbați cu putere, despre care nu se știe ce interese servesc sau ce ascund ca personalitate. Poate, vai,  primesc, săracii, ordine de la soțiile sau amantele lor sau poate că pur și simplu s-au născut cu această misiune, de a deschide porțile pentru orice ambiție feminină, în contextul în care Universul încă lucrează, astăzi, după cum am precizat, prioritar în favoarea femeii.

Imiți fiindcă ai acest drept, nimic rău și spui tot ce îți trece prin minte, ca femeie, pentru că ai obținut mult doritul statut de egalitate cu bărbatul. Acest statut îți permite, între altele, și să îl și insulți sau, iată, chiar să îl lovești, fizic. Oare?

Foarte interesant, foarte important, atunci când se întâmplă ca o femeie să dea într-un bărbat, nimeni nu comentează prea mult, nu pare prea grav, în schimb, în continuare, când un bărbat agresează o femeie cazul devine repede de notorietate. Nu am prea auzit de femei condamnate pentru lovirea partenerului de viață, în vreme ce a devenit de-a dreptul comun să arestezi un bărbat violent. Se pare însă că bărbații nici nu prea reclamă agresiunile la care sunt supuși de femei, cel mai probabil de rușine, deși măcar eu unul am aflat despre destui care și-o iau și tac.

Este atât de simplu astăzi să reclami pe cineva, ca femeie, eventual pe propriul tău soț și chiar ești încurajată să o faci. Vorbeam despre solidaritatea dintre femei, ei bine această solidaritate implică, observăm, și dimensiunea victimizării. Am aceleași drepturi cu tine, acum, spune femeia, dar…Parcă nu este suficient. Vreau mai mult. Vreau ca mie să mi se acorde o importanță specială, deci, cumva, vreau ceva mai multe drepturi decât ai tu.

Să nu atingi o femeie nici cu o floare este o vorbă care s-a încetățenit în România cel puțin, iar mie mi se pare că intuiesc aici manifestarea exagerată a unui mecanism de apărare al speciei feminine, care efectiv ajunge chiar la a creea clișee verbale pentru a-și exprima teama față de bărbat, dar și pentru a se proteja, anticipativ.

Date fiind toate cele spuse despre parcursul istoric al urmașelor Evei, lucrul este întrucâtva de înțeles, însă mi se pare deplasat să asimilezi întreaga comunitate masculină unui potențial agresor și să ai ca preocupare permanentă întețirea pedepselor pentru orice ți se pare ție că te-ar putea leza oricât de puțin, căci nu mai este vorba, astăzi, doar despre a condamna agresiunea exclusiv fizică. Se merge foarte departe, iar acest lucru nu dăunează doar bărbatului, ci și femeii, căci prin ceea ce îi va face acestuia, va descoperi cândva, poate, că și-a făcut și sieși.

Sunt total de acord să se ia măsuri împotriva bărbaților care își lovesc consoartele, mai ales când o fac repetat, la fel cum sunt, evident, de acord să fie pedepsiți violatorii, însă să te duci să reclami chiar o eventuală ridicare a vocii sau o înjurătură, un cuvânt pe care tu îl interpretezi drept insultă începe să ducă către altceva, iar cu timpul lumea va deveni ceva foarte urât din cauza introducerii aspectului de lege până și în cele mai intime, dar și mai nevinovate, dintre lucruri.

Poate că ai dreptate, în general, dar, înainte de a condamna un om cu care până atunci ai trăit clipe frumoase, întreabă-te dacă nu o faci pe baza unei sensibilități exagerate sau a unei vulnerabilități dobândite în împrejurări care nu au legătură cu persoana incriminată. Nu uita, să reclami este foarte simplu, dar ceea ce reclami, nu uita, are, indirect, legătură și cu tine, spune ceva și despre tine. Da, tot ce spui se poate întoarce împotriva ta.

Am mai afirmat-o, în virtutea felului în care sunt întocmite legile azi, suntem tentați să acordăm întreaga dreptate femeii, atunci când suferă o violență fizică, căci tot ce are de făcut este să prezinte niște urme în acest sens. De multe ori, îi dăm dreptate și atunci când susține că a fost traumatizată psihologic doar și facem aceasta în primul rând pornind de la ideea că femeia este ființa mai fragilă și respectiv mai expusă. Iată, noi, în sine, ca societate asociem, în general, femeia cu ideea de victimă, drept pentru care tindem să excludem faptul că o femeie poate fi foarte provocatoare.

Noi vedem doar semnele, fizice,  prezentate de femeie la doctor, dar nu știm cum s-a comportat această femeie, nu știm dacă nu l-a lezat, anterior, pe bărbatul care a lovit-o, printr-o atitudine sau prin niște cuvinte anume. Se spune, iată, până și în cântece, că anumite vorbe dor mai mult decât palmele sau chiar pumnii și, după cum ne este cunoscut tuturor, femeile își verbalizează mult mai ușor emoțiile, stările, deci nu este deloc exclus ca o femeie care a fost lovită, fizic, să-l fi lovit, la rândul, său verbal, dar și atitudinal, pe bărbatul pe care ea îl acuză de ceea ce a pățit. Însă, pe de-o parte, acesta nu va putea, probabil, dovedi faptul respectiv (dacă nu cumva a înregistrat-o cu telefonul), iar pe de alta nimeni nu o va declara, cel mai probabil, vinovată pe femeie pentru ceea ce a spus, nu în instanță, în orice caz. Drept o fi sau nu?

Discuția este, evident, infinită. Mă opun oricărei agresări, fizice, a femeii de către bărbat, dar să ne gândim la tot ce se întâmplă azi în societatea contemporană, care, de pildă, permite și chiar încurajează difuzarea filmelor în care femeile se luptă cot la cot cu bărbații și de cele mai multe ori îi dovedesc, pentru că sunt puternice și curajoase sau pentru că au studiat diferite tehnici de apărare, predominant din artele marțiale.  

Toate acestea au un impact, evident, toate acestea se înregistrează undeva, iar o minte de bărbat, mai puțin evoluată, ar putea trage această concluzie, de pildă, că este mai bine să dai tu primul, ca să nu dea ea în tine, sau să dai tare, ca ea să nu aibă timp să reacționeze. Și mai este și ideea aceasta cu egalitatea la mijloc, care poate fi interpretată în fel și chip, după cum îți permite orizontul de gândire. Bărbatul, nemulțumit și enervat, poate spune, în sine sau cu voce tare,  na, ia să vedem, mai ești și acum egala mea? Dă și tu, că ai toate drepturile….Nici nu se gândește, probabil, mai ales la noi, că partenera îl poate reclama, nu, el dă de furie, iar ea…

Nu știu ce își spune, de obicei, o femeie, dar în cele mai multe dintre cazuri se pare că uită de această egalitate, căci în fața bătăii nu se mai simte egală cu bărbatul, deși ne întrebăm, în glumă, de ce nu îl imită și acum, dacă tot îl imită într-atâtea?

Vedeți, în acest caz spunem că se întâmplă ceva normal, pentru că de fapt nu este, propriu-zis, în natura femeii să se bată, dar în altele nu spunem nimic, când femeia se bagă în treburi care sunt prin excelență apanajul masculinității.

Un bărbat, fără doar și poate, este, de regulă, mai agresiv decât o femeie și mult mai dispus să recurgă la un gest de corecție fizică atunci când se supără sau își pierde cumpătul, dar așa ceva se întâmplă și dintr-un motiv la care m-am mai referit, anume din cauză că nu lucrează suficient, dacă nu deloc,  cu sine la nivel emoțional și deci nu știe să se adapteze sau se adaptează cu greu la situațiile care îl iau prin surprindere ori care îl nemulțumesc. La fel, este de multe ori restant la capitolul vorbire, în sensul că nu încearcă decât rar sau cu reținere să exprime în cuvinte ceea ce simte și nu folosește, la fel de mult precum femeia, cuvintele pentru a dizolva tensiunile, stresul de care se simte uneori copleșit.

Multe dintre femei, desigur, știu cu cine stau în casă și știu cam cum reacționează partenerii lor, dar, în vreme ce unele dintre ele încearcă să facă ceva, în sensul de a începe opera de scoatere la suprafață a sensibilității din bărbat, cu răbdare, calm și mai ales iubire, altele, în schimb, parcă au o satisfacție în a-i zgândări și în a-i face să se comporte într-un anume fel, deloc onorant.  

Există la unele femei plăcerea, bolnăvicioasă, de a-și dovedi, lor înseși mai ales, că domină un bărbat, deci că sunt peste el, prin faptul că îl pot face să se enerveze, în vreme ce ele rămân calme. De multe ori nu își închipuie că, în culmea nervilor, bărbatul vizat ar fi în stare să facă altceva decât să se răstească la ele și atunci…surpriză.

Sunt însă și femei care ori nu înțeleg ce se întâmplă cu bărbatul din viața lor, de ce are nevoie ca să se schimbe, fiind ele însele insuficient de dezvoltate sentimental,  ori au un caracter prea slab, o voință prea subțire pentru a face ceva, deși intuiesc, poate, despre ce este vorba.  Asta ca să nu aduc vorba, iar, și despre acea categorie de femei care doar vor să profite de bărbat și care, deci, nu sunt aproape deloc interesate de trăirile interioare ale acestuia atâta vreme cât nu interferează cu interesele lor.

A devenit o obișnuință în rândul comunității feminine criticarea infidelității bărbatului, dar acest aspect pare a fi tratat cu superficialitate și din perspectiva necunoașterii unor date de profunzime cu privire la cum funcționează, de regulă, natura masculină.

În mod obișnuit, bărbatul este influențat cu preponderență de așa-numita energie yang, pe care o mai numim și energia solară. Această energie ține de principiul activ sau pozitiv și determină un comportament axat pe o continuă mișcare, susținut de o minte care cercetează, verifică, analizează și care până la un punct pare obiectivă și rațională. Bărbatul simte nevoia să se miște fiindcă se află în căutarea noului. Nu întâmplător este construit, fizic, așa cum este construit, căci el este cel care, efectiv, pătrunde, cu energia sa, spațiul înconjurător sau îl penetrează pentru a-și pune amprenta asupra lui ori pentru a-l transforma chiar.

Bărbatul este dominat de impulsul descoperitorului, deci îi place să se avânte cât mai departe, în teritorii necunoscute. Prin raportare la prototipul din care se revendică, la nivel ideal bărbatul este prin excelență creatorul, cel care inventează, modifică, modelează, adaptează. Pentru a face aceasta însă, bărbatul trebuie să intre în contact, mai întâi, cu diverse dimensiuni ale realității. Bărbatul, prin natura care i se atribuie, este totodată, deci, curios, dar este și curajos, căci, dacă este să respectăm învățătura ezoterică și mai cu seamă astrologia,  se revendică nu numai din energia Soarelui ci și din cea a lui Marte, adică a războinicului.

Același Marte îl face însă să nu se mulțumească prea ușor, să vrea să se impună și să domine mediul în care acționează, dar…Îl face și foarte neliniștit. Asta au înțeles, prea puțin, încă femeile despre bărbat, că el este traversat de un permanent neastâmpăr, pe care de multe ori nu știe să îl controleze și care poate ajunge să îl împingă și la gesturi ori acțiuni care sunt în dezavantajul lui și nici nu îl onorează. Ori, rolul femeii tocmai acesta ar fi, principial, să îi confere confort psihic,  să îi aducă echilibrul la care el singur nu înțelege cum să ajungă, dar de care are atâta nevoie.

Femeia, în schimb, se hrănește mai cu seamă din energia pe care o numim yin, din energia lunară. Aceasta se află în directă legătură cu principiul pasiv sau negativ și generează, în mod obișnuit, un comportament mai blând și mai delicat, care gravitează în jurul emoției. Dacă bărbatul este interesat în primul rând de ceea ce este în jurul său, femeia are o înclinație mai mare spre a se cunoaște pe sine. Ea nu caută răspunsuri în afară, ci înăuntrul  său, având percepția că deține, în însăși natura proprie, toată cunoașterea de care are nevoie și care doar așteaptă să fie descifrată.

Dacă bărbatul se identifică cu mișcarea sau acțiunea și cu forța de pătrundere, femeia se identifică cu stabilitatea, cu liniștea și  cu spațiul, o să explic.  Nu întâmplător este, la rândul său, alcătuită fizic așa cum este alcătuită. Am spus că bărbatul este cel care descoperă, ei bine, metaforic vorbind, femeia înseamnă ceea ce este de descoperit.

Nu am nicidecum intenția de a face ca lucrurile să sune vulgar, ci doar încerc să exprim, din diverse unghiuri, o realitate, în așa fel încât să nu pară, însă, prea abstractă, totuși. Uite, viziune mai plastică, voi asemăna femeia cu o cetate. Această cetate este frumoasă și semeață, bărbatul o zărește și se simte atras de ea, ar vrea să vadă cum este înăuntrul acestei cetăți, dar porțile cetății sunt închise, iar atunci…Decide s-o cucerească. Femeia este cetatea, bărbatul este cuceritorul, este cel care va intra în cetate dacă reușește să treacă de porțile ei. Pentru aceasta însă nu va recurge la război, nu își va pune armatele minții și ale sufletului s-o asalteze, ci va recurge la o strategie subtilă, bazată pe farmec, prin care va convinge poporul minții și sufletului de femeie să deschidă benevol și cu bucurie aceste porți, prin care va face cetatea să-l primească și să-i ofere ceea ceea ce are mai bun de oferit.

De aceea am vorbit de spațiu, căci, da, în femeie intri, ca bărbat, însă nu doar fizic, este vorba de mult mai mult decât atât. Femeia nu înseamnă doar un intrând anatomic, este o lume în sine, la fel precum bărbatul nu este doar o protuberanță, o excrescență, ci un univers setat într-un anume mod, care vine să întâlnească această lume.

Totuși, iată diferența, din cauza neastâmpărului, a agitației, a nehotărârii, dar și a fricii care de multe ori îl caracterizează, bărbatul, la fel cum a intrat, poate să iasă. Repet, aș vrea să nu priviți cuvintele mele dintr-o perspectivă simplistă, atribuindu-le conotații vulgare, până la urmă eu nu fac altceva decât să traduc, cumva, ceea ce a vrut Dumnezeu să fie. Uite, asta este, voi folosi o imagine cumva asemănătoare primeia,  bărbatul se poate simți ca un vizitator. El vine să viziteze un loc, un spațiu, un interior, o casă dacă vreți, toate reprezentând, metaforic, femeia. Da, însă el se poate simți suficient de bine aici, așa încât să nu mai vrea să plece, sau nu. Dacă nu se simte, va căuta un alt spațiu, un alt loc de găzduire, deci o altă femeie.

Femeia,  care manifestă energia yin, energia pasivității și care, după cum am spus undeva, are, biologic vorbind, cu totul altfel de hormoni, simte, în contrapondere, că face gestul de a-l primi pe acest vizitator în ceea ce ar numi, poate, intimitatea ei. Felul în care percepe ea realitatea, pe baza dinamicii interioare ce o caracterizează, o determină să pună mai mult accent pe trăirile profunde decât pe senzații, deci să caute de la bun început stabilirea unor capete de pod trainice într-o relație.

Fiind, de regulă, mult mai sensibilă decât bărbatul, ea știe că în clipa când se va îndrăgosti, mai ales până la o vârstă, poate deveni vulnerabilă. Este greu de spus cine se îndrăgostește, în general, mai repede, bărbatul sau femeia, dar clar este că nu se îndrăgostesc la fel. La fel de clar este, pe firul atâtor lucruri expuse de mine deja, că practic și în relațiile de început femeia vede în iubirea pentru un bărbat posibila cale către un copil, adică către o iubire mai mare sau chiar către iubirea supremă pe care intuiește că ar putea-o nutri.

Dacă bărbatul este influențat cu precădere de către Soare și de către Marte, femeia este dominată de energia Lunii, care, atenție, înseamnă mai ales mama și instinctul matern, după cum, iarăși interesant, înseamnă însă și casa în sine sau familia.

Nu femeia este cea care, de regulă, vorbește prima despre familie? Ba da, iar când ea spune familie implicit se gândește și la copii, pe când bărbatul nu. Tot ideea de copil în principal, dar și nevoia de siguranță, o împinge și la a-și dori cu mai mare ardoare decât partenerul său o casă.

Femeia vorbește atât despre casă fiindcă își simte interiorul ca o casă. Aici ea îl primește pe bărbat, pe vizitator. Dacă acesta poate, dintr-un impuls, pleca oricând altundeva, ea unde să plece? Femeia înseamnă, potrivit unora, atașamentul, punctul fix, înrădăcinarea, ancorarea ceea ce rămâne, dar te și ține pe loc. Unde să plece, ea, casa, că doar nu este una pe roți, adică o rulotă, se întreabă femeia, după cum se întreabă  și câți vizitatori să primească, să găzduiască, până va găsi ceea ce își dorește. Pentru ea ideal ar fi să existe cât mai puțini, iar dacă se poate numai unul, primul. Femeii nu îi place schimbarea sau diversitatea, ea nu face experimente și nu prea poate pricepe ce este cu această plictiseală pe care o acuză atât de des bărbatul.  

Mi-ar plăcea să înțelegeți cu adevărat metafora, deși cred că este mai mult decât atât. Orice om se gândește bine înainte de a aduce pe cineva în casă, nu? Nu aduci chiar pe oricine și nu oricum. Casa este un loc sfânt, un loc sacru. Da, iar femeia se identifică cu casa sau cu principiul casei. Te-am primit în mine, pare a-i spune ea bărbatului cu care face dragoste, îți dai seama, apreciezi cum se cuvine asta? Inconștient, femeia se simte spațiu, un spațiu, viu,  de primire, casa în care invită, fizic, dar și emoțional, sufletește un bărbat și pe care o dorește respectată.

Nu este vorba de un spațiu simplu, ci de unul extrem de complex, încărcat cu  energia emoțiilor, a viselor sau a misterului și care provoacă stări dintre cele mai felurite. Unii bărbați trăiesc impresia că se rătăcesc în acest spațiu, pe care îl asemuiesc mai degrabă cu o peșteră, căci, odată pătrunși aici, par a-și pierde reperele, par a nu mai gândi ca înainte ori chiar deloc și se simt, cumva, anihilați, ca sub o vrajă. Alții, în schimb, asemuiesc femeia cu un labirint pe care le place să-l parcurgă sau cu un puzzle a cărui descifrare, treptată, le oferă satisfacție și împlinire.

Foarte, foarte interesant și bărbatul caută, de fapt, o casă , la nivel psihic. Caută o casă cu chipul unui om. Deși îi place să cutreiere, deși îi place aventura, deși are în instinct schimbarea partenerelor, în străfundul ființei sale visează la clipa când nu va mai vrea să înlocuiască pe cineva cu altcineva, fiindcă…Se simte acasă. Un bărbat care primește liniștea după care tânjește din partea unei femei calde, duioase, plăcute, tandre,  ce în plus știe cum să-l asculte,  cum să-i potolească grijile, cum să-i vindece rănile, cum să-l deschidă emoțional și cum să-l motiveze pozitiv, nu se va mai duce nicăieri.

Ei bine, asta înțeleg prea greu majoritatea femeilor, că dacă un bărbat ajunge să le înșele, după cum le place lor să spună, o face nu neapărat fiindcă are o mâncărime, un impuls hormonal, ci fiindcă nu se mai simte chiar acasă în câmpul lor de vibrație, fiindcă în preajma lor nu își mai află pacea pe care atât o căutase.

Aș spune că este mai degrabă straniu ca o femeie să se aștepte ca un bărbat să poată trece la fel de ușor peste o criză emoțională precum trece prin alt gen de impasuri, acest lucru dovedește că are o gândire eronată cu privire la ceea ce înseamnă puterea bărbatului, care de cele mai multe ori dispare atunci când acesta este pus în situația să judece cu inima și nu cu mintea.

Este atât de simplu să afirmi despre un bărbat că este sau a fost dintotdeauna un curvar, deși poate acum câțiva ani declarai despre el că este perfect, este atât de simplu să dai vina, exclusiv, pe el sau să acuzi specia masculină în sine și să nu verifici dacă nu cumva greșești tu, undeva, dacă nu cumva, poate fără să îți dai seama, te-ai schimbat și nu în bine, fapt pe care partenerul tău îl recepționează probabil mai acut decât oricine și care îl descumpănește.  

Tocmai fiindcă femeia este construită în așa fel încât să simtă mai mult și să pună mai mult preț pe sentiment, tocmai fiindcă i s-a oferit darul superior al intuiției, însă și al blândeții,  ea este mult mai în măsură să rezolve un conflict, atunci când apare, însă  numai și numai dacă își manifestă natura sa autentică, feminină, lucru ce, din păcate sau nu, observăm că se întâmplă cu o frecvență tot mai rară pentru că…Totul s-a dat peste cap! Pentru că trăim într-o societate bezmetică, care, de exemplu, îi spune femeii, prin vocea feminismului, să nu mai acorde atâta atenție bărbatului, să nu îi mai caute în coarne, să nu-l mai menajeze, ba chiar să-l disprețuiască întrucâtva și, dacă se poate, să îi ia locul, în orice domeniu.

Energiile la care tocmai m-am referit nu mai curg la fel, ele se amestecă, haotic, căci orgoliile au luat-o razna și le vedem pe femei preamărindu-se, cu sau fără motiv, în timp ce observăm tot mai mulți bărbați căzuți, care nu își mai găsesc calea și care se pun singuri în posturi umilitoare. La bază, desigur, este o hotărâre venind de Sus și respectând legea universală a compensației, căci, da, specia masculină a greșit foarte mult speciei feminine în timp, dar…Parcă e prea mult. E prea mult iar ceea ce se întâmplă va ajunge să nu le mai fie de folos nici măcar femeilor.

Las la o parte, deocamdată, treaba cu identitatea sexuală, cu comunitățile de homosexuali și de lesbiene, ce stârnesc atâtea valuri, și spun doar că, da, este bine ca  o energie yang în exces să fie temperată de o energie yin în creștere care vine să o echilibreze și invers, dar a încerca să devii feminin în structuri masculine și masculină în structuri feminine înseamnă de la început un experiment periculos și oricum din start compromis și ratat.

Vremurile pe care le trăim sunt pe cât de interesante, pe atât de ciudate și prevestesc ciocniri monumentale, în urma cărora nu se știe ce se va întâmpla și ce va mai însemna, exact, să aparții unui sex sau altuia. Dacă unii dintre voi vor considera, neîndoielnic, că sunt prea critic sau prea dur, chiar nedrept în afirmațiile mele, alții, femei sau bărbați, vor realiza că și ei gândesc, mai mult sau mai puțin, la fel și că eu exprim de fapt adevărul, lucru care a început să fie tot mai mult un lux într-o lume în care singura preocupare pare a fi să menajezi nu știu ce comunitate, nu știu ce categorie sau nu știu ce grup, chit că, în realitate, se știe că poziția exprimată oficial  în legătură cu acestea ține în mare proporție de fals.

Mie unuia nu îmi pasă, sincer, de cum va fi văzut mesajul meu, odată ce cred cu tărie în ceea ce zic și simt că am o datorie, chiar, de a nu mă abate de la a-mi susține punctul de vedere în directă conformitate cu modul în care percep ceea ce se întâmplă în jur.

Ne-am născut bărbați sau femei nu ca să nu avem voie să spunem ce ne-ar plăcea ca sexul celălalt să schimbe în ceea ce ține de modul de a gândi sau de a acționa. Din păcate, aproape invariabil, va apărea întrebarea cu ce drept. Răspunsul este unul singur, cu dreptul celui care vede, fiind în preajma ta, femeie, sau în preajma ta, bărbatule.

În contextul legilor sub care trăim astăzi devine tot mai greu să exprimi un punct de vedere care contravine modelelor prestabilite. Ideea de discriminare a devenit instrumentul principal de aducere la tăcere a cuiva care are altă părere decât cea oficială asupra unei realități. Și termenul în sine de părere oficială sună groaznic. Cum adică părere oficială? Nu sunt tot niște oameni în spatele așa-ziselor norme de exprimare a punctelor de vedere acceptate social: Ba da și, atunci, de ce să luăm deciziile acestor oameni, adică ale unor ființe imperfecte, ca și noi, drept axiome?

Da, dragi urmăritori, a câta oară s-o spun, femeile au fost mii de ani discriminate cumplit, într-adevăr și înțeleg perfect ce le face atât de refractare, din această cauză, la orice observație care li se aduce. Practic, nici nu mai admit posibilitatea de critică în sine și reacționează vehement, la unison, atunci când li se pare că încerci să lezezi, fie și printr-un amănunt oricât de mic, imaginea pe care se străduiesc s-o cultive, astăzi, despre ele în lume. Ca și afro-americanii, au teama că lucrurile se pot întoarce oricând împotriva lor, drept pentru care păstrează o permanentă poziție de gardă, se află într-o permanentă poziție de alertă. Totuși, nu îmi voi retrage afirmațiile, reacția aceasta colectivă nu este pe deplin conștientizată de fiecare femeie în parte, ci se datorează alimentării ei cu energie dinspre acel inconștient feminin creat în timp și funcționând ca o uriașă sferă de influență.

În această clipă, la nivelul unei mari părți a planetei Pământ, inconștientul feminin este mai puternic și mai dinamic decât cel masculin, care este în retragere și cunoaște o derută totală, drept pentru care vedem că bărbații aproape că nu mai pot riposta atunci când sunt acuzați de tot felul de lucruri și jigniți, în fel și chip, de către colectivitatea femeiască. Bărbații nu se sesizează, tac și înghit. Se simt, după cum am menționat, în continuare vinovați, așa îi inspiră energia și vibrația acumulată în egregorul lor, iar complexul de vinovăție determină la mulți o lipsă de încredere crescândă și atitudini defensive bizare și inefeciente totodată.

Până și destule femei se întreabă, unde or fi bărbații de altădată? Iată ce interesant, la nivelul celei mai profunde onestități față de modul real în care percep lucrurile, femeilor le lipsește, de fapt, atitudinea atitudinea tranșantă a bărbaților, pe care o consideră de fapt normală, iar unele chiar își doresc, în ascuns, ca bărbaților să li se întâmple ceva și să nu le lase pe ele să preia, până la urmă, conducerea, în familie sau  în societate.

De fapt și de drept, revolta femeii nu a vizat înlocuirea bărbatului în funcții cheie, ci acceptarea rolului ei real și meritat în  lume, de pe poziția egalității. Care este rolul real al femeii? Am spus și asta deja, cel de a impregna cu iubire mersul lucrurilor, de a calma, tempera, liniști, de a aplana conflicte, de a înlocui războaiele cu sărbători ale păcii și ale înțelegerii. Nu am nimic împotriva femeilor cu autoritate, dar autoritatea lor nu se poate baza pe duritate, ci pe știința de a ajunge la sufletul omului, printr-o comunicare blândă și inspirată.

Nu din a da la o parte bărbatul trebuie să își facă femeia modernă un țel, folosind, culmea, tocmai atitudinea și maniera de a acționa a bărbatului, ci din a-l ghida în așa fel din sfera emoțiilor încât acesta să înțeleagă că nu trebuie să sperii sau să ameninți pe cineva pentru a-ți impune punctul de vedere, pentru a fi ascultat și pentru a genera ceva constructiv și durabil. Femeia modernă nu există, azi, pentru a rivaliza cu bărbatul, în virtutea unui așa-zis climat al competitivității, atât de nociv, ci pentru a-l completa.

Calitatea de mamă este sacră, dar la fel de sacră este și cea de tată, iar minunea nașterii unui corp prin care un suflet vine să se manifeste în lume se datorează în egală măsură amândurora și amândoi au o răspundere egală în raport cu acest suflet și ideal ar fi să îl poată iubi necondiționat.

Ideale ar fi atâtea, dar societatea umană pare foarte departe de dezideratele divine și cele două specii care o compun inventează jocuri de identitate mereu mai stupide și mai periculoase, care nu o ajută să evolueze, ci dimpotrivă. A investi doar în imaginea pe care vrei s-o propagi despre tine, încercând să te impui doar prin ceea ce speri să pari în fața celorlalți, fără  să existe, în realitate un fond, o esență care să susțină măcar parțial aparența pe care te străduiești s-o cultivi în legătură cu tine, nu are cum fi ceva bun.

De exemplu, multe femei nu înțeleg că a te ocupa de tine nu înseamnă doar a te machia, a-ți face liftinguri, liposucții și altele de genul acesta, proceduri ce în timp pot naște și efecte adverse ci și, mai ales, a cultiva sănătatea minții, armonia sufletului,  puterea spiritului, adică a-ți dezvolta natura subtilă. Pe mine unul m-ar încânta tare mult să nu se mai identifice atât cu trupul, cu anatomia sau biologia lor. Da, știu cât de important este pentru membrele sexului opus să arate bine și văd cât încearcă unele dintre ele, aproape cu disperare, să se îngrijească, dar din aceasta nu trebuie făcută o obsesie. Să nu mergi la mare sau în altă parte, ori să stai îmbrăcată pe plajă doar pentru că ai, de exemplu, niște încrețituri pe piele este mai mult decât o prostie. Este atât de ușor să devii nefericit, dacă vrei, dar și invers.

Le-am auzit pe unele femei exprimând o idee de genul acesta, sunt sau mă simt după cum arăt. Greșit, propun o abordare inversă, arăt după cum sunt, după cum simt. O transformare interioară profundă, care, după caz, sau ajunge, sau provine de la nivel de suflet, poate avea niște efecte externe uluitoare. Vindecă-ți sau înfrumusețează-ți gândirea, ordonează-ți pozitiv trăirile, organizează-ți cu înțelepciune comportamentul și vei face și din corpul tău o frumusețe. Oricum, spun eu, ar trebui să conteze mai puțin cum arăți decât ceea ce simți. A fi mereu cu gândul la cum te-ar putea percepe x sau y înseamnă până la urmă a trăi în tensiune și a-ți provoca suferință.

Este un lucru deja știut că femeile vor să arate mai bine mai ales pentru bărbați, care, la rândul lor, încă sunt prea atenți la fizicul femeii și prea puțin atenți la calitățil sufletești ale acesteia, de unde și atâtea povești care nu ar trebui să se întâmple între cele două sexe.

Astfel, mi se pare interesant să vorbim puțin, în acest sens,  despre cât de important a devenit, ei bine, sânul astăzi în lume. Dacă mii de ani el nu a însemnat, în omenire, altceva, practic, decât organul femeiesc, în esență un țesut adipos, desemnat să hrănească pruncul după naștere, fiind deci asimilat unei funcții sau funcționalități și nimic mai mult, astăzi sânul reprezintă principalul simbol al frumuseții feminine, dar și principalul element de atracție, unul care a ajunsă să stârnească un fel nebunie la nivel mondial, iar eu aș minți spunând că nu sunt atras, la rându-mi, uneori, de ceea ce îi captivează pe confrații mei de gen.

Indiscutabil, curentul feminist și-a spus și aici cuvântul, dar cel mai probabil este că tot pe baza unor semnale puternice venind dinspre segmentul masculin al pământenilor începând cu secolul XX și culminând în secolul XXI, a devenit sânul,  în esență simplu element anatomic feminin, atât de important.  Într-adevăr, faptul că ideile progresiste au permis femeii să își expună tot mai evident corpul,  au stârnit o fascinație fără egal în rândul bărbaților față mai ales de bustul femei. Arta și filmul, revistele, ziarele, televiziunea și mai nou internetul,  au dus această fascinație pe culmi nebănuite, transformând-o mai degrabă într-o manie, iar instrumentele mediatice, nu este un secret, au fost și sunt în continuare controlate în primul rând de bărbați.

Da, iar bărbații din media știu ce le place cel mai mult bărbaților, pentru că știu ce le place lor înșiși, așa că….Trăim, evident, azi, nebunia țâței sau i-am putea spune țâțo-mania. Ca să rămânem la capitolul bărbați, ceea ce îi trimite spre sân pe aceștia este, îmi pare rău s-o spun, mai mult decât atracție sau admirație, este dorința, ascunsă, de a se hrăni din sau de la sân, deși evident că așa ceva nu se poate la modul absolut concret. Freud a denumit sau ar denumi cumva acest impuls, însă, fără să mai consult observațiile sale, nu mă jenez să spun că și în această situație bărbatul dovedește un soi de infantilism, un soi de retard în dezvoltarea lui psihică,  pentru că simpla sa nevoie, inconștientă, de a mușca, mai mult sau mai puțin tare, din sân sau de a suge din el, îl asimilează, cumva, unui bebeluș, care, până la urmă, caută sânul generic sau etern al mamei la orice femeie.

Fără nici o glumă, chiar am cunoscut destui bărbați care vor să cunoască femei ce tocmai au născut pentru a suge lapte, de țâță, sau care speră, undeva în sinea lor, ca, printr-o minune, să poată să se aleagă măcar cu câteva picături, de lapte,  din sânii pe care îi mușcă și sorb, constant și cu stăruință, de la câte o parteneră de amor.

Normal ar fi ca dacă șochez, cumva, prin ilustrarea acestui aspect, s-o fac prin felul exprimării, nu prin ceea ce exprim, căci cred că sunt atâția care știu exact despre ce vorbesc. Da, iar dacă așa stau lucrurile cu bărbații, nu am cum să nu spun că, văzând ce face sânul din ei, acesta, sânul, a început, ușor-ușor, să se transforme în obsesie și pentru femeie.

Să folosim sânii, au strigat marile feministe, nu vă dați seama ce importanți sunt? Nu vedeți, bărbații se închină în fața lor, fac orice să se bucure de pieptul vostru, făceți-i mai incitanți, ca să le curgă balele zevzecilor, sânii sunt putere, sporiți-vă puterea asupra acestor neisprăviți prea hormonizați.  Și, iată, una dintre cele mai căutate operații estetice este cea legată de sâni, iar chirurgii plastici câștigă fabulos de pe urma atâtor și atâtor femei care vor să arate mai bine deasupra buricului.

Procedura, în sine, de mărire sau, vezi Doamne, de corectare a bustului este jalnică, jenantă, căci nu se injectează ceva în sânii de origine pentru ca ei să crească, oarecum prin resurse proprii, nu, ci în ei este sunt introduse, pur și simplu, niște pungi, cu silicon.

M-am întrebat adesea ce simte o femeie care poartă două pungi pe piept și în ce fel reușește ea să se păcălească, pe sine, când se privește în oglindă? Probabil că duce o muncă sisifică de autoconvingere, prin care să ajungă să creadă că așa au fost dintotdeauna sânii ei sau că așa este normal să arate, străduindu-se, în același timp,  să uite, prin ce a trecut pentru această schimbare, dar și la ce riscuri o predispune, într-un viitor anume, acest implant, căci, știm, de multe ori corpul ajunge să respingă ceea ce nu este al său.

Am povestit, mai devreme, despre acea categorie a pipițelor, curvele nedeclarate.  Ei bine,astăzi orice pipiță care vrea să reușească, adică să pună mâna pe un bărbat cu bani, consideră, exact precum o târfă cu pretenții , că trebuie să aibă sâni mari și frumoși, așa că face ea cum face, se împrumută de bani și ajunge la vreun implantolog. Am putea înțelege, cumva, demersul acestui gen de femei, dar mai greu ne este să înțelegem inițiativa acelor femei care nici măcar nu s-au născut cu sâni urâți și care nici nu sunt foarte proaste. Se poate să fi primit o sugestie de la vreun admirator, nu foarte deștept!

Pe mine cel mai mult mă tulbură și mă dezgustă însă femeile care își trag silicoane fiind însărcinate sau imediat după ce nasc. Dacă nu credeți că există așa ceva, vă înșelați, orice gen de inconștiență, la fel ca orice gen de cretinism, și-a făcut loc sub soarele lui Dumnezeu!

De bărbați ce să spunem, este evident pentru oricine când o femeie este siliconată, dar acest lucru, în loc să le repugne, pe ei, dimpotrivă, îi cheamă, îi…excită! Nu contează ce se află în spate, în superficialitatea lor, ei se abandonează spectacolului, dominați de carnalitate, de animalitate. Îi seduce ceea ce este mare și proeminent, vor și ei să pună mâna, să pună gura pe ce este cât mai umflat, mai bombat,  căci așa sunt copiii când dau de jucării interesante. Mai mult, se laudă când se aleg cu câte “exemplar“ siliconat de femeie, îl plimbă peste tot, ca să vadă cunoscuții…Ce, mă întreb, două pungi, completate, poate de două buze, care au trecut, eventual, și ele pe la doctor, ca să pară mai cărnoase?

Punctele maxime de interes în acest moment pe Terra, „excrescențele”, atât cea feminină, la origine sursă de alăptare pentru nou-născut, cât și cea masculină, din care iese alt lapte, și mai important, purtător al seminței vieții. Sensul lor de bază pare tot mai puțin important, au o conotație preponderent erotică și ambele au devenit “protagoniste” principale în filmele porno, una dintre cele mai de succes industrii ale contemporaneității, chiar dacă și una dintre cele mai rușinoase.

Uluitor, nu, ce se întâmplă în lumea noastră de când cu egalitatea sexelor, aș spune că în mai toate lucrurile artificialul înlocuiește naturalul și aș mai spune și că prostia se distribuie și ea, tot mai clar, în cantități egale între sexe. Cel mai mult ne place să ne mințim, nouă oamenilor, iar astăzi minciuna este fundamentul doctrinei politice după care suntem conduși.

Mințiți,ni se spune, mințiți-vă și nu lăsați pe nimeni să aducă vreun afront felului în care mințiți și vă mințiți. Dacă vi se întâmplă să vă spună cineva cum sunteți de fapt, amintiți-vă că ați fost învățati cu totul altceva despre voi, prin politica iluziei, și strigați tare, asta este discriminare, defavorizare, calomnie, abuz,  prejudicierea imaginii publice, obstrucționarea dreptului la automințire etc Dispunem de atâția termeni, deja, meniți a împiedica adevărul să vorbească.

Eu însă am o problemă, mie nu îmi place să mint și mai ales să mă mint, drept pentru care îmi asum consecința cea mai probabilă, aceea de a nu fi plăcut și de a-mi atrage mulți dușmani. Cu asta însă m-am obișnuit nu de azi, ci de acum multe vieți, căci dacă nu mă pricep la un lucru, acela este de a mă conforma.

Dar, haideți, vreau să pun capăt acestui articol, deși subiectul abordat de el este interminabil. Mă apropii de încheiere și, ca o formă de concluzie, aș să atrag iar atenția asupra unui stereotip cultural vechi poate, dar reactualizat cu enormă forță în zilele noastre și potrivit căruia femeia ar fi sexul frumos, iar bărbatul sexul tare.

Ei bine, nici măcar nu ar trebui să comparăm, în materie de frumusețe, femeia cu bărbatul, așa cum nu comparăm mărul cu părul, dar, comparând strict femeile între ele, prin raportarea la un fel de ideal comun creat în imaginația colectivă, nu toate femeile sunt frumoase, unele chiar deloc și, atenție, simplul fapt de a aparține sexului feminin nu te face, automat, frumoasă. Dar ce înseamnă frumusețea până la urmă?

Dar să lăsăm statisticile la o parte. Se spune, cu drept cuvânt, că frumusețea se află în ochiul privitorului. Nu fiecare vede frumusețea în același fel, după aceleași criterii și orice apreciere a frumuseții implică un factor subiectiv. De exemplu, pentru un individ primitiv de tipul Buhnici, nu poate exista frumusețe acolo unde există vergeturi și celulită, dar alții, în schimb, ar putea să nu fie deloc jenați de câteva cute ale pielii, fiindcă au o  perspectivă diferită  sau fiindcă au atins un  grad superior de evoluție.

Nu trăim pe acest Pământ pentru a fi pe placul cuiva, mi-ar plăcea să aprofundați această idee și să vă lăsați ghidați de ea. Mai mult, ar fi aberant să credem că putem fi pe placul tuturor și nici nu este cazul să încercăm. O femeie mai puțin frumoasă decât alta nu are de ce să se simtă vinovată, nu are de ce să se simtă rău. De regulă, dar cu excepțiile de rigoare, desigur, femeile mai puțin frumoase sunt mai interesante, ca să nu spun mai deștepte. Ei bine, lucru îmbucurător, există tot mai mulți bărbați care caută și altceva decât frumusețe la o femeie, sau, altfel spus, care caută mai mult frumusețea interioară decât pe cea exterioară.

Vă sugerez, dragi femei, să vă detașați de ideea fixă că trebuie să arătați bine. Nu, nu trebuie, este o alegere. Puteți face însă și o altă alegere, mai importantă, să vă simțiți bine. O femeie care devine tot mai mult conștientă de valoarea ei intrinsescă și care pune preț în primul rând pe dezvoltarea sau mobilarea gândirii și abia apoi pe aspectul fizic va fi mult mai indiferentă la părerile bărbaților. Dar…Acestea trebuie și au voie să existe.

Pe Pământ nu suntem decât atât, bărbați sau femei și suntem meniți a interacționa între noi și a schimba opinii, sentimente, emoții. Criticile bărbaților față de femei nu vin musai din răutate și nu înseamnă neapărat misoginism. O femeie înțeleaptă va ști să folosească în sens pozitiv aceste critici și va fi tot mai greu de lezat. La fel și invers.

Trăim o vreme, fericită, în care putem comunica de la egal la egal în partea civilizată de lume, atâta vreme cât o mai putem numi civilizată, și pe mine acest lucru mă bucură. Nu am fost niciodată în favoarea supușeniei femeii și nu îmi plac femeile care spun da bărbatului din start. Nu îmi plac însă nici cele care îi găsesc mereu nod în papură și care vor să-l provoace cu orice chip.

Dacă liderele feminismului mondial actual sunt atât de tari pe cât pretind, le invit să schimbe statutul femeilor din lumea islamică, ia să vedem, pot? Pot să îi convingă pe cerberii care le păzesc și le tratează ca pe niște obiecte, încă, în plin secol XXI, să le dea măcar voie să stea cu capul descoperit? Pot face aceste încrezute ceea ce nu au reușit să facă nici cruciadele? Pot aceste femei, care se dau mari și tari, să schimbe ele religia islamică într-una care pune semnul de egalitate între bărbat și femeie, sunt ele gata să atace acele pasaje ale Coranului care defavorizează total femeia? Sunt ele gata să organizeze marșuri în marile capitale ale mahomedanismului, sunt ele gata să își riște viața pentru a le scăpa de umilință și asuprire pe semenele lor din Orient? Mă îndoiesc profund.

Orice fericire nu poate apărea decât pe bază de echilibru, iar a interzice dreptul de a exprima ceea ce gândești, doar pentru a nu deranja vreun sector sau altul de populație, nu poate contribui la echilibru. Căci orice este ținut sub tăcere va răbufni la un moment dat și o va face cu putere.

Așadar, cel mai bine este să putem comunica cât mai direct, dar dincolo de orice resentimente, între rase, popoare, grupuri etnice, confesiuni religioase, sexe etc. A ne atrage unii altora atenția asupra lucrurilor care nu ne convin, nu înseamnă implicit a intra în conflict, înseamnă a ne armoniza și a evolua. Văd că aproape nu se mai folosește conceptul de dialog interrasial, unul atât de important, sau cel de dialog interetnic, însă trebuie spus că  dacă în cazul unui asemenea dialog există și poziții critice la adresa partenerului de discuție, acest lucru poate fi gestionat în așa fel încât să nu atragă neapărat sau implicit ură, resentiment ori dispreț, ci, dimpotrivă, să genereze respect, compasiune și dorință de apropiere.

Tot astfel se pot purta dialoguri pe care, probabil inaugurând un termen, le voi numi intersexuale, între grupuri special alese de bărbați și de femei, dialoguri publice. Asemenea dezbateri, între oameni cu IQ ridicat, nu ar aduce decât câștig în lume și ar anula multe dintre tensiunile care există, chiar și doar la nivel latent poate.

Pentru a ne întoarce într-un loc imediat anterior al discuției, dacă este bine să se renunțe la prejudecata că femeia înseamnă sexul frumos, la fel de util este să renunțăm la prejudecata că bărbatul este sexul puternic. Puterea are multe straturi sau chipuri și evident că nu trebuie văzută doar sub aspectul ei fizic. De exemplu, dacă un bărbat poate să ridice nu știu ce pietroi imens, exact același bărbat poate să leșine când vede nu știu ce insectă.

Ca psiholog, tot întâlnesc în ultima vreme bărbați cu probleme emoționale incredibile, iar experiența m-a învățat chiar că femeile rezistă mai bine, statistic, în situații limită decât bărbații, cum ar fi, de exemplu, divorțul sau orice alt gen de schimbare dură sau neprevăzută.

Mă amuză mai ales acei bărbați care se bat cu pumnul în piept că ei nu cred în nici un fel de divinitate sau în ideea de soartă, ci doar în ei înșiși, ca și cum totul s-ar învârti în jurul lor și nu ar conta decât propriile lor alegeri. Ei bine, aceiași bărbați, atunci când intervine neprevăzutul și sunt scoși din confortul lor personal, dovedesc o enormă incapacitate de a se adapta și mulți dintre ei clachează; credința în ei înșiși a dispărut sau nu mai înseamnă nimic, ajung să cerșească milă sau chiar să se sinucidă. Spre deosebire de ei, femeile, mult mai înclinate să creadă într-o forță supremă, pe care o numesc Dumnezeu, Univers sau în orice alt fel, acceptă mai ușor schimbările bruște și dure și găsesc că este normal să încerce să se reinventeze.

Așadar, unde este adevărul legat de sexul puternic? La fel ca și în cazul frumuseții, nici puterea nu îți este dată prin simplul fapt că aparții unui sex. Ne aflăm în această lume, bărbat sau femeie,  pentru a învăța unul de la altul, dar și unul alături de altul. Nu am venit pentru război și nici pentru competiție măcar, dar, pentru a trăi într-o cât mai închegată și mai folositoare comuniune, este bine să putem dialoga sincer, legat și de ceea ce ne place și de ceea ce nu ne place la celălalt sex, lăsând la o parte prejudecățile, care nu ne ajută la nimic.

A fi femeie nu înseamnă un privilegiu, cred că a sosit momentul să exprimăm și să acceptăm acest lucru, la fel cum privilegiu nu înseamnă nici a fi bărbat. A ne flata în acest sens nu are nici un rost, un asemenea orgoliu nu poate altceva decât să mențină, între noi, un război, nedeclarat și fără rost și să ne obosească într-un final, făcându-ne viața mai urâtă. A fi femeie sau a fi bărbat nu înseamnă decât două moduri de a trăi, ca spirit, o experiență corporală, într-o potențare și dinamică diferită, nu înseamnă decât două moduri de exprimare, menite a fi complementare, atât.

Dragi femei, nu sunteți doar frumusețe. Nu sunteți o coafură. Nu sunteți un machiaj. Nu sunteți un decolteu.  A sosit vremea să vă vedeți ca inteligență și să vă luați în considerare ca atare. Puteți impresiona prin atâtea calități, nu doar prin forme sau nu doar printr-o ținută.. Femeia viitorului va înceta definitiv să fie privită, dinspre cealaltă parte, doar ca obiect al plăcerii,  după cum va înceta și să fie privită mai ales ca  potențială mamă.  Femeia viitorului va fi mesagerul unor idei înalte și va căpăta, în unele cazuri, chiar calitatea de profet, adică exact acea calitate pe care apostolul Pavel și, după el, întreg creștinismul i-a refuzat-o din start, condamnând-o la o viață banală.

Dragi bărbați, nu însemnați doar ceea ce reușiți să dovediți în exterior, nu vă mai identificați cu acțiunea concretă, cu construcțiile pe care le realizați, cu lucrurile pe care le reparați,  cu muncile pe care le faceți, cu talentul manual  sau cu imaginația tehnică, dar nici cu mușchii, cu  puterea fizică, cu pumnul, cu ceea ce vi se scoală în pantaloni și, iarăși, nu vă identificați cu nevoia de a conduce sau de a da ordine,  ați venit aici, acum,  și pentru a  descoperi, în voi,  emoțiile adânci, sentimentele nobile, rafinamentul sufletesc. Bărbatul viitorului va avea un intelect mult mai flexibil, își va accepta și dezvolta sensibilitatea, va învăța să plângă fără să se rușineze și își va transforma vulnerabilitățile în ceea ce îl ajută să se cunoască și să evolueze.  

Oameni, fiecare ați fost când una, când alta, bărbat sau femeie, în diverse vieți,  acest corp are o durată finită, acest corp este ca o haină, se va uza și se va strica, acest corp expiră, moare, voi nu. Experiența încarnării este una vremelnică, totuși este și foarte importantă. Depinde de ceea ce veți face cu ea.

Nu suntem un sex, nu suntem o rasă, nu suntem o religie, nu suntem un corp, suntem suflete. Timpul este prea scurt, în aventura devenirii terestre, pentru a ne consuma din cauze care deși par mari sau importante în raport cu Pământul, sunt mărunte sau nesemnificative în raport cu Universul. Spune-mi ce te poate mâhni, mânia, descuraja ca să îți spun cine ești sau unde ești. Dacă simți că această lectură sau această vizionare ți-a dăruit ceva important, strigă odată cu mine LIBERTATEEEEE!